Ravendark Scar Furiel

aprindeți un foc de tabără... și suflete se vor aduna precum insectele nocturne în jurul opaițului într-un dans grotesc înfășurate în luna roșie... aprindeți un foc de tabără... și nori

soarele palid bâjbâie printre cețurile dese înnegrite de apus cu smârcuri de umbră difuz si timid se scufundă în cele din urmă în pântecele unui lac și a doua zi se naște din nou

întinderile nesfârșite de ape deasupra lor doar stelele mai sunt stelele de mare ale unui cer fără lună. privesc dansul grotesc al valurilor înfierbântate și știu că mai sunt și alte neamuri

behold embers are fading in the distance beyond your eyes... winds were asleep against my silence another beauty sad and stern reached the long sought peace your misty breath

...atât de tare țip că uneori uit să respir uit să clipesc uit să trăiesc uit să exist. e atât de greu uneori...

ultimi fluturi -armate ciudate- au aripi bântuite de amintirea aerului ce zvâcnesc când încearcă să zboare dar nu mai pot... au antene ca niște sulițe de prisos acum... căci n-a mai rămas

spune-mi ce vești îmi aduci de dincolo? o lună nouă se-mplinește peste munți și vocea vântului cioplește-un cânt în amurg umblăm pe cărări nebătute sub un cer căzut și-afumat umbrele

două umbre în întuneric împleticindu-se... în acest labirint nepăzit de soare poate chiar făptura ta mi s-a arătat. și îți vedeam ochii încă limpezi... ochii tăi, încremeniți în așteptare și

încă mai păstrăm steaguri rupte întunecate de vreme încă mai credem în soare sânge și tină apoi au început sa moară precum frunzele odată cu trecerea anilor uciși de același dușman... am

o toamnă subliminală infestează pielea frunzelor care invocă o lume demult apusă... răpusă... cu o lovitură și un țipăt... târâți în viață în ciuda împotrivirilor noastre ne-am uitat de

plutind în tăcerea mării nemișcate torente de sânge proaspăt se revarsă în venele deschise amorțite de frică și frig sub un cer negru neînstelat. ultimul cuvânt nu e niciodată un

Cândva,târziu, mi-oi aminti De tot ce-a fost și toate, Cu ochii reci îmi vor zâmbi În crunta neagră noapte... De-oi întreba de tot ce-a fost Și n-or ști să-mi răspundă Voi regreta doar orice

Copii primei nopți,ei fug De negura cu pașii suri; Arzând însingurat pe rug Din spaima infinită tu mă furi... Sortit să fiu etern al disperării Închis în mine sunt de un blestem Poarta

în bezna rece precum smoala ochii mei sfredelesc la infinit ascult dar nu-nțeleg ce-n șoaptă e-ascuns scrâșnind a ruginit... în mintea-mi plină voci scâncesc agonizând se zbat cuprinse în

flamurile negre-nfloresc laolaltă cu florile-arctice sfârtecând întunericul îngropat în umbre ucise veșmântul nopții de pre văgăuni a prins să se ridice întemnițând în bezna lui adâncă astrele

orizontul spasmodic anunță o iarnă perpetuă și uscăciunea văzduhului mă aruncă în hăuri fără fund lacuri de vomă, sânge și puroi, mirosind dulceag a putrefacție în beznă ești... ...altfel...