aprindeți un foc de tabără...
și suflete se vor aduna
precum insectele nocturne
în jurul opaițului
într-un dans grotesc
înfășurate în luna roșie...
aprindeți un foc de tabără...
și nori
soarele palid
bâjbâie printre cețurile dese
înnegrite de apus
cu smârcuri de umbră
difuz si timid
se scufundă
în cele din urmă
în pântecele unui lac
și a doua zi
se naște din nou
întinderile nesfârșite de ape
deasupra lor doar stelele mai sunt
stelele de mare ale unui cer fără lună.
privesc dansul grotesc
al valurilor înfierbântate
și știu că mai sunt
și alte neamuri
behold
embers are fading
in the distance beyond
your eyes...
winds were asleep
against my silence
another beauty
sad and stern
reached the long sought peace
your misty breath
ultimi fluturi
-armate ciudate-
au aripi bântuite
de amintirea aerului
ce zvâcnesc
când încearcă să zboare
dar nu mai pot...
au antene
ca niște sulițe
de prisos acum...
căci n-a mai rămas
spune-mi ce vești îmi aduci de dincolo?
o lună nouă
se-mplinește peste munți
și vocea vântului
cioplește-un cânt în amurg
umblăm pe cărări nebătute
sub un cer căzut și-afumat
umbrele
două umbre în întuneric
împleticindu-se...
în acest labirint nepăzit de soare
poate chiar făptura ta mi s-a arătat.
și îți vedeam ochii încă limpezi...
ochii tăi, încremeniți în așteptare
și
încă mai păstrăm steaguri rupte
întunecate de vreme
încă mai credem în soare
sânge și tină
apoi au început sa moară
precum frunzele
odată cu trecerea anilor
uciși de același dușman...
am
o toamnă subliminală
infestează pielea frunzelor
care invocă o lume
demult apusă...
răpusă...
cu o lovitură și un țipăt...
târâți în viață
în ciuda împotrivirilor noastre
ne-am uitat de
plutind în tăcerea mării nemișcate
torente de sânge proaspăt
se revarsă în venele deschise
amorțite de frică și frig
sub un cer negru neînstelat.
ultimul cuvânt nu e niciodată un
Cândva,târziu, mi-oi aminti
De tot ce-a fost și toate,
Cu ochii reci îmi vor zâmbi
În crunta neagră noapte...
De-oi întreba de tot ce-a fost
Și n-or ști să-mi răspundă
Voi regreta doar orice
Copii primei nopți,ei fug
De negura cu pașii suri;
Arzând însingurat pe rug
Din spaima infinită tu mă furi...
Sortit să fiu etern al disperării
Închis în mine sunt de un blestem
Poarta
în bezna rece precum smoala
ochii mei sfredelesc la infinit
ascult dar nu-nțeleg ce-n șoaptă
e-ascuns scrâșnind a ruginit...
în mintea-mi plină voci scâncesc
agonizând se zbat cuprinse în
flamurile negre-nfloresc laolaltă cu florile-arctice
sfârtecând întunericul îngropat în umbre ucise
veșmântul nopții de pre văgăuni a prins să se ridice
întemnițând în bezna lui adâncă astrele
orizontul spasmodic
anunță o iarnă perpetuă
și uscăciunea văzduhului
mă aruncă în hăuri fără fund
lacuri de vomă, sânge și puroi,
mirosind dulceag a putrefacție
în beznă ești...
...altfel...