nu-s împăcat cu mine
dar nici nu mai aștept
iertarea nimănui;
ca muntele neîmblânzit, ca vântul
nu cer nimic, nici măcar îndurare;
în fața unui soare orb, înfrânt,
șopti-vom iar când noaptea va
găsit-am azi un ciob de sticlă
mă uit prin el
sperând să te găsesc.
nu ești...
dar totuși văd.
văd plete răvășite-n vânt,
doi ochi prea stinși
în care stăruie lumina,
văd buzele-ți
de vrei să te încânt...
adu-mi cenuși purtate-n vânturi
și pene albe înmuiate-n sare,
adu-mi și ierburi presărate-n pulberi roșii
și îmblânzește focul care arde-n zare.
adu-mi lumina
pădurile întunecară noaptea
și brazii plâng cu lacrimi de rașină,
un vânt de aripi cu-adieri sărate
învăluit în zdrențe sfâșiate-ncet suspină...
un foc dansează părăsit
în raza lunii cu-ochi
uit...
de când mă știu nu am făcut altceva.
ieri am uitat să ascult soarele,
azi am uitat să te privesc,
mâine nici măcar nu îmi voi mai aminti de mine.
uit.
vânturi hoinare, rătăcite
-de stranii șoapte pline-
îngână glasul codrilor cerniți.
și pe poteci de iederi năpădite,
din hău-adânc al nopții răsărite
doar călătorii își urmează calea
suflând
voci mă strigă
și nu mai pot dormi.
fără ecou
un vuiet năprasnic
pustiește liniștea
și semnele scrise pe apă,
voci fără glas,
se risipesc pe rând
într-o tăcere nesfârșită....
surprins și
la foc tihnit
în noaptea stinsă
sub luna-ntunecată,
roșie, aprinsă
în inima pădurii reci
ascult cum vantul
piere printre crengi
și nechezau sirepii...
cătam la foc
cu ochi
urlă sângele?
să zbiere!
stau și pândesc
vuietul năprasnic
dindărătul stâncilor pleșuve
mareea invadatoare
se-avântă cu poftă
în reavănul pământ
ce te-a scornit, blestemato?
dansează
sunt încă aici
vechi suflete de strajă
pe rece munte
lâng-al nopții hău
veghează
codrii îmbătrâniți
ce zac sub crunta-i vrajă...
le vezi?
au lăsat în urmă
pustiul mohorât
și, trecând al
focul viu ca o nălucă
se-afundă în măruntaiele nopții
din întuneric
doar frigul năvalnic mă înconjoară
cu vedenii nesfârșite
și frunze moarte mă acoperă
dezvelind cărări uitate spre
rătăcesc spre noapte
pe câmpuri uitate
prin hrube bântuite
de voci sparte, telurice
ce invocă o stare
în spiritul a tot ceea ce este
înflorit într-un joc ce nu-i....
veșnicia, ne scapă oare?
stă goală-n câmp
urlând în zadar
în liniștea asurzitoare
și răsuflarea-i rece
se împlântă-adânc
în reavănul pământ
dezvelind muguri de sânge
pe buzele-mi uscate de vânt...
sub clarul de
am ajuns la capătul puterilor
după atâtea nopti de veghe...
un suflu tainic vuiește năprasnic
în pragul iernii
- e urletul haitelor ieșite din munți-
cum urlă vântu- n crugul bradului
când
Ai auzit vreodată
plânsul tulnicelor prin munți?
un cânt nespus de trist
în toiul nopții smulge
frunza ce-a mai rămas...
sălbatică și mută
luna plină iese din nor
s-asculte scâncetele
cred în singurătate
cu cât ma schimb
cu atât rămân mai mult același
când toate luminile mor
în strania veghe
o lume îndepărtată, uitată de vreme
stăpânește umbra și întunericul
și te urmez, pe
apusul va sfârși in praful nopții
știi...
pe ascuns sunt nebun
cărările sunt închegate
carnea e împietrită
răsuflarea s-a stins
câtă vreme va fi marea
vocea ta
mă va călăuzi
din
RF