uit...
de când mă știu nu am făcut altceva.
ieri am uitat să ascult soarele,
azi am uitat să te privesc,
mâine nici măcar nu îmi voi mai aminti de mine.
uit.
de vrei să te încânt...
adu-mi cenuși purtate-n vânturi
și pene albe înmuiate-n sare,
adu-mi și ierburi presărate-n pulberi roșii
și îmblânzește focul care arde-n zare.
adu-mi lumina
cred în singurătate
cu cât ma schimb
cu atât rămân mai mult același
când toate luminile mor
în strania veghe
o lume îndepărtată, uitată de vreme
stăpânește umbra și întunericul
și te urmez, pe
focul viu ca o nălucă
se-afundă în măruntaiele nopții
din întuneric
doar frigul năvalnic mă înconjoară
cu vedenii nesfârșite
și frunze moarte mă acoperă
dezvelind cărări uitate spre
urlă sângele?
să zbiere!
stau și pândesc
vuietul năprasnic
dindărătul stâncilor pleșuve
mareea invadatoare
se-avântă cu poftă
în reavănul pământ
ce te-a scornit, blestemato?
dansează
găsit-am azi un ciob de sticlă
mă uit prin el
sperând să te găsesc.
nu ești...
dar totuși văd.
văd plete răvășite-n vânt,
doi ochi prea stinși
în care stăruie lumina,
văd buzele-ți
Copii primei nopți,ei fug
De negura cu pașii suri;
Arzând însingurat pe rug
Din spaima infinită tu mă furi...
Sortit să fiu etern al disperării
Închis în mine sunt de un blestem
Poarta
Ai auzit vreodată
plânsul tulnicelor prin munți?
un cânt nespus de trist
în toiul nopții smulge
frunza ce-a mai rămas...
sălbatică și mută
luna plină iese din nor
s-asculte scâncetele
stă goală-n câmp
urlând în zadar
în liniștea asurzitoare
și răsuflarea-i rece
se împlântă-adânc
în reavănul pământ
dezvelind muguri de sânge
pe buzele-mi uscate de vânt...
sub clarul de
în bezna rece precum smoala
ochii mei sfredelesc la infinit
ascult dar nu-nțeleg ce-n șoaptă
e-ascuns scrâșnind a ruginit...
în mintea-mi plină voci scâncesc
agonizând se zbat cuprinse în
sunt încă aici
vechi suflete de strajă
pe rece munte
lâng-al nopții hău
veghează
codrii îmbătrâniți
ce zac sub crunta-i vrajă...
le vezi?
au lăsat în urmă
pustiul mohorât
și, trecând al
ultimi fluturi
-armate ciudate-
au aripi bântuite
de amintirea aerului
ce zvâcnesc
când încearcă să zboare
dar nu mai pot...
au antene
ca niște sulițe
de prisos acum...
căci n-a mai rămas
încă mai păstrăm steaguri rupte
întunecate de vreme
încă mai credem în soare
sânge și tină
apoi au început sa moară
precum frunzele
odată cu trecerea anilor
uciși de același dușman...
am
apusul va sfârși in praful nopții
știi...
pe ascuns sunt nebun
cărările sunt închegate
carnea e împietrită
răsuflarea s-a stins
câtă vreme va fi marea
vocea ta
mă va călăuzi
din
vânturi hoinare, rătăcite
-de stranii șoapte pline-
îngână glasul codrilor cerniți.
și pe poteci de iederi năpădite,
din hău-adânc al nopții răsărite
doar călătorii își urmează calea
suflând
flamurile negre-nfloresc laolaltă cu florile-arctice
sfârtecând întunericul îngropat în umbre ucise
veșmântul nopții de pre văgăuni a prins să se ridice
întemnițând în bezna lui adâncă astrele
voci mă strigă
și nu mai pot dormi.
fără ecou
un vuiet năprasnic
pustiește liniștea
și semnele scrise pe apă,
voci fără glas,
se risipesc pe rând
într-o tăcere nesfârșită....
surprins și
pădurile întunecară noaptea
și brazii plâng cu lacrimi de rașină,
un vânt de aripi cu-adieri sărate
învăluit în zdrențe sfâșiate-ncet suspină...
un foc dansează părăsit
în raza lunii cu-ochi
aprindeți un foc de tabără...
și suflete se vor aduna
precum insectele nocturne
în jurul opaițului
într-un dans grotesc
înfășurate în luna roșie...
aprindeți un foc de tabără...
și nori
RF