Popescu Valentin

în ziua aia aveam diabet mi se urîse de crusta de zahăr de pe lucruri din toate direcțiile venea o maree roz lipicioasă am hotărăt să rămîn interzis în interiorul unei alveole, într-un strat

copacul salivează ca prin propria lui greutate aveam soarele alb în mine ca un pansament inima este un pronume luminos mi-a spus și i se aprind plămînii, îi ies coastele ca la un cal alb din

Toate rîurile curg spre mare ca să-și astîmpere teribila lor sete acolo unde se varsă ele mă zvârcoleam și eu în ape pline de viermișori și de mîl ape mari ca niște arcane acasa îmi puneam sare

Temnița frigului ACTUL I VOCEA (stă singură în beznă) Vocea: Iarăși beznă, oare nu am pătimit destul ? Nici un răspuns. Vocea: Ce soartă mașteră și rea ? Nu-i nimeni în preajmă. Oare i-am

Mă doare în gît ca o flegmă imensul val al realității trebuie să vină ei repede, mîncînd aripi de nori mă ascult la microfon cum salivez mă interesează oasele mult prea lustruite praful care se

Îmi place Cărtărescu pentru lipsa de măsură și de realism, exact lucrurile care i se pot imputa, la o adică. Îmi place și extazul dureros din Orbitor care te poartă mereu dincolo de o descriere ca

sunt moale ca un soare molatec sunt rău ca un nor de catifea sau, mai bine, ca tristețea mea doar ea îmi deschide baierele pe unde soarele intră și iese ca pletele unei metrese încerc să așez

Aș putea să merg de-a-ndoaselea să aud din nou copacul acela cum se cutremură singuratic la fel ca mine în faldurile umflate de vânt dar în maladia asta dezinteresată nu ar fi loc să arunci un ac

„Poți vedea unele lucruri prin lentilele ochiului uman, alte lucruri prin lentilele unui microscop, altele prin lentilele unui telescop și altele prin lentilele teoriei sistemelor. Și tot ce ai văzut

universul este un borcan de pulbere stelară nu a mai rămas decît scînteia care să aprindă cioburile insomnia fărîmițează presupunerile le așează peste caimacul temeinic al lucrurilor la

Prin invazia tăioasă a poveștilor obscure Care vin ca să mă fure Stau cuminte lîngă geamul aburit de filigean Și privesc pe țărmul pașnic cum năvalnic își asmute marea trene lungi de spumă Ah

Noaptea labirintul sunt eu tenacitatea urâtului, luminile multicolore dușul rece al nopții mă spală de lucruri și de șoapte știu că soarele este gri pentru că e normal să fie cineva care să

Am observat cîteva controverse aici pe site între cei care scriu pur și simplu (pentru că așa simt) și cei care se școlesc pentru a scrie. Asta mă face să scriu despre ... scris pentru că adevărul

s-ar putea să fiu prizonier al dorințelor mult prea echivoce ca niște picături care se confunda una cu alta pe un geam umed * îmi păstram dreptul de a cerși pe la casele oamenilor elle

”În care sunt ce nu am fost de mult, adică în carne și oase.” Ceea ce scriu în mare parte s-a întîmplat deja. Este un fapt consumat, costumat în plus de idiosincraziile scriitorului, adică

Mersul trenurilor “Cui nu i se oprește respirația cînd trece huruind prin Mersul trenurilor ? Dar Tabelele noastre Orare ! Ne transformă pe fiecare dintre noi într-un erou de oțel, un erou pe

Ce poate să rămână din această practică demodată a scrisului ? Dârele de creion, străvezii ca niște fire de păianjen, sunt o capcană făcută din amintiri. Ele fac mai mult decât să refacă o

Dacă simți că soarele a asfințit și sfîrîie ca un ou în tigaie e cazul să-ți iei niște precauții cu plasele întinse în același vînt care nu este vînt cu nervii la pămînt într-o melopee tristă și

Fără altceva mai bun de făcut decît să întind începutul pe pîine Am ajuns la capătul privirii unde arde o bucată de mîine Cu topoarele doborîte la pămînt Sper să-mi păstrez mînerul de

Palatul din Masca morții roșii. Acesta fusese primul său gând după vizita la Casa Poporului. În cea mai mare sală, Sala Unirii, ferestrele înalte erau acoperite cu draperii grele de catifea.

Am urmărit dezbaterea electorală cu amuzament. Prea semăna cu un joc de leapșa. Dar să ne imaginăm că ar fi fost o dezbatere sobră și elevată. Am împrumutat niște versuri clasice (Paul Valery tradus

Cine oare se strecoară nevăzute printre valuri ? Sunt regrete ce răsună aruncîndu-se pe maluri Și clătesc în refrenul tăcut, monoton Nostalgia care urcă pe umilul meu peron Și tot umblă fără