Poezie
Aria vidului
2 min lectură·
Mediu
Fără altceva mai bun de făcut decît să întind începutul pe pîine
Am ajuns la capătul privirii unde arde o bucată de mîine
Cu topoarele doborîte la pămînt
Sper să-mi păstrez mînerul de argint
Păsările ciripesc fără cuvinte
Cerul se revarsă printre spărturile de stîncă
PRINTRE ELE ZAC ÎN CERURI
CA DL. D-ZEU PRINTRE DEBUȘEURI
Stalactitele își poartă burta pe pămînt
Căci acolo pămîntul e sfînt
mi-e carnea pîrlită de vînt și inima ofilită
cînd nopțile desenează gratiile zilei
orizontul se deschide ca o carte de bucate
în care viitorul e singurul fel
nopțile n-au decît să se lumineze și să erupă
căci nimic nu mai este la fel
ca un bețișor fosforescent strîns la pieptul cu febră
viitorul nu mai are astîmpăr iar trecutul e oricum repetent
merg înainte printre definiții și glosare
cu mîna deschisă ca o floare
e destul să schimbi centul pe alt cent
prin rîurile putrede și prin mare
am alergat mereu surîzînd
acum las amintirile care scapăt’
să-și înfigă degetele în colac
marea e putredă și moale, exact ca un templu funest
eu am sute de ocale și vreau să urc pe Everest
îi las să spere pe cei care o fac
viitorul lor și al nostru e din același colac
013.123
0
lasă pieptenat de poezia ta.Rima nu împiedică discursul existențial.Poate sunt de partea greșită a baricadei dar eu consider că poezia cu rimă se scrie foarte greu,
mulți își ascund neputința în intertextualitate și nu mai continui să nu devin
OffTOPIC, asta ca formă.Fondul este plin de surprize, zic eu, plăcute, deci
exiști.Cu stimă V.D.