Petru Teodor

...am pornit atât de entuziaști și am ajuns unde? Strigăm cu atâta energie, cu atâta sete încât însuși strigătul lasă urme ca o rană ce nu se mai vindecă. Nu știu să explic mai bine aceasta, nu

ce este în sufletul tău nu știu moartea e stranie luptă sus, jos și luntrașul împlântând vâslele când în tine când în celălalt (tulbure se deschid valurile) pe lături păpuși ținute de

scopul ce sens găsești în aceasta există vreun sens sau vorbești și nu te auzi preocupat de-a produce excesiv de atent un sunet departe se aud pneumatic pompele cum răsuflă cerul este

să știi să sari ca o speranță aceleași coarde să apuci aplaudă atâtea sute în umbra prinsă într-un unghi și mamă vino, vino iară cumva nedefinit lumină și dintre scaune aburcă paiațe, pânze

există mereu moarte există mereu există etc. dar cel ce moare nu-i oricine ci totul pentru mine prietenul meu cel mai bun cel ce râdea dincolo de orice încercam să adun ca un

explodând în mii de petale alb pescărușii deplâng nu moartea, ci doar depărtarea lumina scade ca o adâncă suflare iar mugurii licăre\' printre ramuri de vânt

alb ca niște striuri de cretă pe tablă m-am întrebat mereu ce îmi lipsește și mereu tu mi-ai răspuns și după ce-am adulmecat îndelung zările și firele de iarbă de un verde virulent printre

îmi vinzi sărutul la fiecare distanță un cuplu (unu, doi, trei) deasupra o reclamă la pasta de dinți ea îl strânge sau se joacă atât de fragilă este construită lumea aceasta cu brațul ei în

am un sentiment în stomac am un sentiment în stomacul sentimentului meu în gura stomacului, în sucurile lui dacă inima ar fi un stomac oare aș digera mai bine tăcerea aceasta astăzi este

ochiul întotdeauna am avut în retină o fisură răsăritul de soare peste mormane de plastic și sticlă, hârtie mizerie măcinată fin și fără sfârșit ca într-o ceață doar sunetul din

nevolnic mărunt isprăvit de propriul meu suflet cotorul pe care o pasăre îl ciugulește sărutul unui sărut unui sărut și-n cele din urmă mecanic gest fără sunt atâtea de spus și atâtea

am propriul meu albastru dacă vei ucide orbirea mea oare va fi îndeajuns sau va trebui să ucizi mai departe până când mișcarea însăși va deveni deșartă ca o piele de șarpe răsucită de

ce doamne iartă-mă mai bate pe ECG linii plate și mâinile mele săpând prin pieptul tău uși prin care intră și ies cărăuși, amintiri încercând de apă să scape paharul spart pe masa pătată de

dresuri câteva fire scăpate fum de țigară pahare-’mprăștiate în rame aurite poze viu colorate și draperii de catifea vibrând în tumultul de voci, priviri, atingeri și clape nu sânii

cât de simplă-i viața cu ea zâmbind și-apoi sărutându-mă știi... (în vis îngânând paparude ea râde privind peste umăr gândurile mele nătânge și sare pe pietre și fuge și-n ea se

Care-i prima întrebare pe care un copil o pune cu trupul, cu mâinile, înainte chiar de a formula cuvintele? \"Ce?\" Care-i prima întrebare pe care un adult o pune după ce a conceput îndelung,

ca un parfum o briză de vânt uscate-mi sunt crengile uscate și frunzele te aud cum pășești cu talpa goală peste palmele mele sub albe neoane în suflet e umbră și noapte și lumină albă firavă

îmi place să mă strecor lângă iubita mea și să o aud gemând noaptea-i târzie ascult cum doarme profund și dragostea ei e un condur de cristal trupul cald și părul foșnind înflorind cu o

mereu întinzi mâna mereu ai mâna ta întinsă ca și cum valurile sunt spasmodice desfăcute în floare și visul încordat pândește lumina dar nu te înțeleg încerc să-ți curăț buzele de nisip

Stau și strecor vântul printre palmele de nisip. Facturile zac teanc pe birou. Câteva vase nespălate în chiuvetă. Geamul plin de gheață. Iar valurile lasă infim gramul lor de sare și de nisip în

prunii în floare - cu degetele-ninse razele de soare vânt printre valuri - galop prins de spumă prin foșnet de grâne tumult sub streșini candela licăre-n geam - pleacă lăstunii fior

fără vis pe o stradă pe care și alții au pășit pe lângă mine doi tineri grăbiți ca niște lupi în spate un bătrân îmi face cu ochiul nu-l cunosc dar zâmbesc cu subînțeles iar dintr-un bar

sunt o felicitare cu rânduri goale înscrise perfect aliniate, ca o încrustare a celui mai evident fapt astăzi am șters tot ca pe un geam plin de condens limita noastră subțire vin către

iar tragi de sforile mele cu degetele pene și asimt în timp ce tu cobori pe la încheietură cu pasul domol adulmecând va trebui într-adevăr să mor nicio fărâmă niciun pas înapoi apoi