Poezie
atât de albastru pe cât poate fi
(unu)
2 min lectură·
Mediu
am propriul meu albastru
dacă vei ucide orbirea mea
oare va fi îndeajuns
sau va trebui să ucizi mai departe
până când mișcarea însăși va deveni deșartă
ca o piele de șarpe
răsucită de vânt
cât de surd va trebui să pătrunzi
prin treptele sufletului
ca să nu sperii pe nimeni cu bătăile
de inimă când întredeschizi
iubirea așa cum era
atunci când strecurai degetele printre șuvițe
și forma era formă
iar strânsoarea
deliciu
apoi amorțesc
și vocile încep să izvorască
o rană, o gură ce cască nu dinți
ci sângele ca o mătase
abia departe fad
de aproapele-adânc
un giulgiu pe care mă grăbesc să îl strâng
cu disperarea celui rătăcit
măruntaiele pământului nu au gust
nu pătrunde nici sămânță de suflu de vânt
sub plug, un fier ce ară continuu
mai aproape
o să mă răsucesc către tine să-ți țin de urât
spre interior întotdeauna este mai cald
mai plăcut
și niciun zbucium nu mai zvâcnește din focul
ce-’ntunecă totul
mă chinui să scriu pe pietre
și sper să te atingă
analfabet
acest du-te-vino
nimic decelabil concret
un vârf de orbire
într-un întuneric tăcut și plin de dispreț
ca o gaură de vierme ce-și caută ea însăși ieșire
ca un refuz ce nu te mestecă bine
înainte de-a te scuipa peste-un preț
de undeva tu strigi
de iubire
ca de boală cuprins
001699
0