Jurnal
dot
2 min lectură·
Mediu
...am pornit atât de entuziaști și am ajuns unde? Strigăm cu atâta energie, cu atâta sete încât însuși strigătul lasă urme ca o rană ce nu se mai vindecă. Nu știu să explic mai bine aceasta, nu există vreo analogie ca să înțelegi! Te-ai urcat în corabie, ai început să sufli în pânze, iar ele au prins viață, au supt din tine viața lor sau aparența aceea. Dar nu e aparență, nu... Și asemeni ție sunt alte suflete și alte suflete și alte... Ești bulgăre de lumină, propriul tău soare, propria ta constelație, propriul tău univers, iar lumina curge din tine, cu fiecare frunză ce bate sub vânt când o atingi cu simțurile devii și sângeri, cu fiecare lucru, orice gest lași dâre în urmă, iar dacă te întorci vezi calea ta deșirată ca pe o Cale Lactee. Dar nu viața este o motivație a acelui salt, a acelei răbufniri, realizezi asta când în derivă privești și nu există cale înapoi, nu are cum să fie (și dacă ar fi ai porni într-acolo?), ci te destrami pe măsură ce te depărtezi de tăcere, iar sunetul capătă variație (adâncime, culoare etc.). Ramificat în pământ sau în ceruri se află doar sfârșitul, oricât de intens strălucești. Dar doar ideea asta te face să zici cu ce rost? O, dar prefer să strălucesc, iar dacă-ar fi să mor oricând - so be it! Sunt fericit când privesc înapoi, dar nu, nu sunt diferit cu nimic față de cei de-alături. Hedonism ieftin acest gând (raiul este doar un iad răsturnat; ratezi în oricare)! Ce-am dăruit oare în depărtarea asta de orice punct? Am luminat oare cât de puțin acest nesfârșit și plin de teamă adânc? Și atunci adevărul cel mai al meu este simplu - nu este important să sufli în pânze, în țesăturile acestea vântul apare oricum din atâtea pântece (orice limită este un cărbune, nu?), ci cât de intens îți urmezi propriul tău fel de a fi (gândești, modelezi, creezi etc.). De ce sunt aici? Ce am dorit? Nu te îngrijora, umbră este mereu împrejurul tău. Dar în asta constă faptul de-a fi viu, nu? The dot within.
023.868
0
și când mă gândesc la tine și la faptul că se poate să fii plină de mii și de mii de nutrienți vitali
ca să-i punem cuvinte trecem și prin blue café unde timpul stă pe scaun privindu-ne princiar
câteodată prin oglindă nu îndrăznim m-am trezit că visam pâlpâiala deși noi eram deja
și-n basm Frank țipa și i se răspundea în slow motion n e v e d e m m a i î n c o l o
nu mai știu cum trăiesc povestea cu zâne mirosind a cretă făcându-mi păr blond
ce rost mai are rimelul îmi spun fiindcă-i o repetiție proastă precum lumina
și-i precum pereții ce se îndoiesc sub converși plecați în... spațiul virtual
unde nu există trandafiri și-alte aiureli unde-ți mai poți uita un picior
tăiam “aierul” cu vorbele de ne spăriam amândoi de armageddon
ș\' d-atâte alte aberații eram palidă – c\' admiram dunga cămășii
văd în fiecare an cam cum îmi cresc dorințele fără să știe
un shotgun sigur că-n soare-i ieșea c-ar fi făt-frumos
Frank spunea-n glume-i cam proaste să și râdem
credeam că ajunseserăm și la următorul nivel –
visând că plutiserăm mult și numai atâta
cât am recunoscut scrisul cu umărul
pe când ea-și mai trecea deodată
ce prin oglindă nu-ndrăzneam
numa-n blue café ce se stă
de pe scaune se privesc
de-i și de-a ar mai fi
chiar să le spunem:
numai cuvintele
chiar și visele
cele din vii
iar fiecare
oricare
oare
or
fi
or
oare
oricare
iar fiecare
cele din vii
de-i și de-a ar mai fi
ce prin oglindă nu-ndrăzneam
visând că plutiserăm mult și numai atâta
credeam că ajunseserăm și la următorul nivel –
unde nu există trandafiri și-alte aiureli unde-ți mai poți uita un picior
nu mai știu cum trăiesc povestea cu zâne mirosind a cretă făcându-mi păr blond
numai când mă gândesc la tine faptul spune că ești plină de mii și mii de nutrienți naturali
poemul e un artefact... compus din varii poeme ale altora ce scriu pe site-ul ăsta.
dacă-l scoți pe o pagină separată, ai să vezi că arată ca un sân de femeie.
da, și eu am un copil, un băiat. Matei; a trecut puțin peste 18 ani, așa că-mi face capul... mare!
mi se pare justă alternativa!