Paul Bogdan

-Domnul meu, aș dori totuși să o cunosc înainte. -Ce înseamnă „a cunoaște” în mediul virtual?! Ați accesat portalul nostru matrimonial interactiv, v-ați enunțat preferințele și se pare că ați găsit

Toate s-au lăsat sculptate în marmură, au devenit docile, de o densitate pură, pierzând, toate de aceeași mână și de același gând, și verdele, roșul și petele, lichefierea și

Vino neamule de mă pipăie! Bagă-mi mâna în ochi și în nară, caută-mă prin frunte de seară, de cute, pe umeri caută-mă de munte. Vino neamule să vezi ce n-ai mai văzut! Omul-„fluture”,

Cine a spus că femeia este incisivă, nu o cunoaște. Femeia nu-i pom și nici poamă, este pururi o doamnă. Este o petală, nu o floare, floarea o poartă bărbații pe rană. Este o jumătate de măr sau de

Mi te ascunzi sub piept, pe sub brațe, frigi, strigi. Te port așa cuibărită, dezlănțuită, fie iarnă, fie vară, mereu ocrotitor, doamnă. Þi-ai răsădit palmele în măruntaiele

S-a ridicat ploaie de neființă în urma ta. Ud de beznă, nefiind, netrăind și nemurind, te priveam, păunița mea noptatecă. Paralele de întuneric mă cuprindeau, în timp ce tu,

Timpul încă nu-și pierde răbdarea cu mine. Mă știe de când îmi număram primele secunde, de când iubeam adevărurile nude, de când aveam mâinile cârlig pe „de ce”-uri, cu pasul împleticit,

Ne învârtim în cercuri mov, un mov de acela care ți se lipește de inimă, care bate în albastru și-n coamă de cal măiastru. Toate frunzele căzute, toate zilele și tot sărutul s-au îmbolnăvit de astă

Unei femei îi lipsește tandrețea. Așa cum unei flori îi lipsește galbenul sau roșul sau verdele din tulpină, când se trudește a nu mai fi floare, așa îi lipsește și ei acel suspină,

Te trezești în fiecare dimineață cântând doamnă, fremătând doamnă. Nici nu ai putea altfel, este felul în care ești tu femeia lui, nu a oricui. Îl privești cum face ochi plin de

Fiecare privire de-a ta naște fluturi, albi și negri. Unii sunt vioi și-i călăresc toate fericirile noastre, ceilalți sunt moi, posaci în neîmpliniri scufundaci. Eu nu fac nimic.

Mi-am permis să aduc editorialul Beei în prima pagină. Trebuie să spun că este mult mai cald și mai bine realizat grafic decât acest copy/paste și vă invit să-l citiți \"în direct\": Timișoara oraș

Știu că doar vremea asta mohorâtă poartă vina, cu noroiul ei aproape maree, cu grindina, cu începutul de ninsoare, cu griurile lipsite de soare. Știu că nu ești tu cea care nu mă mai

diminețile noastre au început să semene. Aceiași ochi împotmoliți, obosiți de-cu-noapte, de gândul că vine ziua și că nu-i a noastră, că ne va ține departe, ne privesc mângâindu-și

Dacă mor astăzi Fi-va ziua de mâine Eternitate