Papadopol Elena

pentru analiza atentă a textului meu. M-a surprins plăcut!

pentru evidențierea poemului! Cu respect, în suflet!

mulțumesc mult pentru lectură și semn!

pentru lectură și comentariul care m-a uns la suflet! Scorpionul nimic nu obține ușor, decât cu perseverență, prin muncă și atunci e răsplătit.

Și la strofă întâi, cred că ar merge:fantome și pierdute

De-o să mă strigi o să-ți răspund chemării
Acum, că taci, distanțe-s pân la tine
Fantome pe-ale-oglinzilor retine,
Pierdute în pustietatea zării.

În speranța că am fost de ajutor...

Nu știu dacă îți place, domnule Ștefan, însă am încercat o variantă pentru strofă a doua:

"Odaia parcă prinde să suspine
Că ai lăsat-o pradă de vânzării,
Pe-afară stele-ți poartă valul mării
Când eu prin codru haiducesc hermine."

Odaia astfel prinde să suspine
Încet, încet lăsând-o chiar uitării,
Pe creștet luna-ți poartă voalul mării
Când eu prin codru haiducesc hermine.

pentru că nu îmi place versul:
Că ai lăsat-o pradă de vânzării

În strofa a doua, în locul lui "parcă", ai putea opta pentru "astfel"

Odaia astfel prinde să suspine

Am remarcat un poem construit pe baza unei antinomii: viață și moarte (cu sens de traumă profundă); mi-a părut a fi un poem expresiv. Unele imagini care șochează se află în antiteză cu imagini care aduc sensibilitate.
Cred că trebuie revăzut un pic versul acesta: "Atunci am văzut clar că nu de urechea mea,"
Am citit cu interes!

Ritmată, meditativă, relativistă... am citit cu plăcere poezia; prielnic umorul ei și m-am oprit asupra imaginii din ultima strofă: "îmi bate cu un deșt destinu-n geam"; mi s-a părut că accentuează insistența pe umor, ironie...

Mulțumesc și pentru poemul lui Blaga! Superb!

As vrea la ultima strofă sa mai aduc o modificare:

și este cumva o nedreptate
să ne bucurăm
doar de o muribundă parte
din darul albului infinit

aș inversa muribundă cu parte

intervenția dumneavoastră! Vă mulțumesc pentru inspirația cu care ați gândit poemul meu; desigur că, astfel, proverbul citat se poate schimba.

domnul Ionuț, păstrez și muribundă. Deși atât "restrânsă", cât și "muribundă" sunt cuvinte care dozează..., "muribundă include și un alt sens, cel natural, de trecere în neființă și atunci cuvântul muribundă este mai bine corelat cu albul infinit. Mulțumesc din suflet!

să par demodată, pentru că iubesc cărțile tipărite și mă aliez cu mesajul textului tău; mi-a plăcut forma, energia vanitoasă, un pic ironică pe care ai dat-o suitei de argumente: pro și contra; nu am ratat umorul exemplelor date și, dacă pe parcursul lecturii, cititorul crede că poate să aleagă, ajunge, în final, la filosofia experienței directe cu paginile tipărite - "alteritatea" - care îți schimbă viața. O iubire altfel, dând intensitate visului nostru.
Am remarcat, la o primă lectură, ce ar fi de modificat:
1) de exemplu pentru fragmentul:

"Cartea roșie" a lui Jung e un coșmar, fără loc în biblioteci și cântărind mai ceva ca un laptop, care e o încântare așa mic, delicat și discret, elegant și costând.."

îți propun: "Cartea roșie" a lui Jung e un coșmar, fără loc în biblioteci, cântărind mai ceva decât un laptop mic, delicat, discret, elegant și costând...
Nu știu totuși dacă e o soluție bună, dacă ești de acord, dar mă gândeam cum să eviți dezacordul: Laptopul e o încântare..

2) " o carte costa mai mult decât o cafea"
să pui" căciulița" lui "ă"

3)la final: "vei tace mai mult" trebuie să fie: vei tăcea mai mult

Și m-am lovit la început de cuvântul "nasol", însă... ca o primă impresie, pe urmă am realizat că poate cuvântul păstrează personalitatea limbajului ales de către autor, pentru a surprinde, într-un fel, locul cărții în realitatea contemporană.

pentru intervenție! Am modificat! Cu scuzele de rigoare, îmi corectez și comentariul:
încrezător = increat
și începea înlătur = și încep să înlătur
și scoli fineturi = și acolo fineturi

Mulțumesc pentru acceptul acestor schimbări în comentariu. Sper să nu se mai repete!

domnul Ionuț! La prima modificare m-am gândit încă de aseară, după ce am postat poemul, rămânând să regândesc și ultima parte a poemului, dar varianta dumneavoastră e mai curgătoare, mai lină. Da! Și albul infinit este o sugestie rară, fină, se schimbă nuanța de la ceea ce îți oferă timpul, prin cele patru anotimpuri, la încrezător, la veșnicie, puritate... albul curat... Vă mulțumesc încă o dată foarte mult! La ultima sugestie mă mai gândesc..., Se întâmplă că, după ce postez textul, parcă mă îndepărtez de el și începea înlătur ce este în plus la text, așa cum am făcut și la textul de proză și încă mai am și scoli fineturi... de lucrat

Vă mulțumesc frumos pentru lectură! Aveți dreptate, poemul este un fragment dintr-o conversație...

Mai scrisesem un comentariu, însă l-am pierdut! Nu știu cum... Și reiau! Scrisesem așa: referitor la începutul poemului, că ar trebui găsită o soluție pentru finul dezacord existent

Bunicul meu era Dumnezeu. (corect)
Dar în situația:
Bunicul meu (subînțeles) era însăși iertarea din biblie. (aici e finul dezacord)

Apoi am observat că intr-unul din cele două cazuri în care apare conjuncția "încât" se poate renunța la folosirea ei;

Iar pentru versurile exemplificate mai jos care mi-au plăcut extraordinar, propusesem așa:

ştia aşa de bine geometria
încât nu avea nevoie decât de o sfoarã
ca sã construiascã universuri
fânare şi case

împãrţea lungimile şi lãţimile
trasa diametrele şi gãsea înãlţimile
fãrã teoreme şi reciproce
iar cercurile lui nu cunoşteau imperfecţiunea
erau datoare doar punctului
de unde sfoara sa
mi-a desenat pentru prima datã
infinitul
ca pe o joacã de-a perfectul

eliminând acel adverb dubitativ "poate".

Un poem foarte frumos!

"Pe altar îi voi așeza vreascuri
Adunate de printre trupuri
De copaci cărora le-au
Putrezit brațele.

Și mă voi minuna cum
Lumina soarelui care în lemn
A crescut acum arde în inima
Casei ce am construit-o
Din același pământ
Al cărnii de lut."

M-a impresionat această confesiune și convingerea că lumina soarelui își lasă amprenta asupra oricărui lucru din existența noastră. Am remarcat simbolurile care au puterea de a aduce în prim-plan căldura: lemnul, soarele, casa, inima...
Eu am o variantă pentru strofă a treia:

Și mă voi minuna cum lumina soarelui crescută/ ascunsă în lemn arde acum în inima
casei pe care am ridicat-o
din același pământ
al cărnii de lut.

Aceasta e doar o propunere, dar poemul dumneavoastră are calități evidente. Am simțit, pentru mine, bineînțeles, că o putere mai mare ar avea-o verbul "a ridica", în locul verbului "a construi". Îmi pare bine că poemul a fost evidențiat de comentariul domnului Ionuț. Am lăsat și eu un semn, sperând că nu am deranjat.
Mi-au mai plăcut versurile acestea:

"Fără tine, însă, casa nu are
Suflare, oricât foc aș pune
În adâncul inimii sale!"
Foarte frumos poemul!