Vina e ca vântul

Am remarcat un poem construit pe baza unei antinomii: viață și moarte (cu sens de traumă profundă); mi-a părut a fi un poem expresiv. Unele imagini care șochează se află în antiteză cu imagini care aduc sensibilitate.
Cred că trebuie revăzut un pic versul acesta: "Atunci am văzut clar că nu de urechea mea,"
Am citit cu interes!

Şi, Da, te poţi împiedica de un picior legat după ureche, dar când sunt patru, îţi îţi cresc aripi... Şi mai este şi mesajul acela răsărit din trecut, şi mai este şi omul, ca o scânteie prinsă între două umbre, umbra celui ce este şi umbra celui ce a fost. Şi eu sunt de părere că versul acela semnalat de doamna Papadopol trebuie revăzut. Cam aşa:

Atunci am văzut clar că urechea mea
Era, de fapt, a altcuiva

Un text foarte profund şi sensibil. Jocul antinomiilor şi al paradoxurilor prinde foarte bine! Felicitări!

Buna ziua stimabili Papadopol si Caragea,

Apreciez enorm pentru sfat și că v-a atins lirica mea.

Aș dori să înțeleg, ce anume nu vă place la acest vers?
Recunosc, zgârie, nu e la locul lui, varianta propusă de domnul Caragea are lirică, chiar sunt tentat să o folosesc, dar m-am gândit și pentru mine, mi se pare că denaturează mesajul.

Trăim într-o lume a lucrurilor nespuse concret și doar insinuate. Problema este că ne creăm toate constructele logice ce au la fundație aceste lucruri insinuate.
Darul clarității este acela de a înțelege cât de rea și nefondată este această insinuare.

De exemplu, dacă aș spune clar că urechea mea era de fapt a altcuiva, voi articula concret că în gândul meu insinuarea celor din jur se manifestă concret în urechea mea, dar problema este că nimeni niciodată nu a vorbit de urechea mea, ci doar de conceptul de ureche. Nici în gândul meu nu era clar articulat că urechea era a mea, dar datorită acestei insinuări pe care mi-am bazat existența și raționamentul, se comportă de parcă ar fi fost urechea mea. Aici nu este vorba doar de o ureche, ci prin insinuare devine o manipulare subtilă a procesului logic din mintea omului. Când am folosit cuvântul clar, atunci am realizat că, articulând presupusa lacună în înțelegere, nu e urechea mea, nu despre mine e vorba, nu eu sunt centrul universului meu.

Un poem sofisticat și un comentariu elaborat, am vrut să spun elucubrant. Mâna dreaptă în urechea stângă și viceversa. Iar acel “Îți pasă în mod greșit, iar mie nu” spune absolut tot. Absolut dezarmantă lipsa asta de egocentrism “nu eu sunt centrul universului meu”. Felicitari! Mulțumesc.

Sigur, iată textul cu diacriticele adăugate, fără a modifica conținutul:

Am prins ragaz, și am pus la cap 1+1, și cred că e mai plăcut:

Atunci am văzut clar că urechea nu era a mea
Era a altcuiva,

Mulțumesc pentru interacțiune, m-a ajutat exemplul domnului Caragea, pentru că mi-a dat hrană de procesat, m-a ajutat să articulez în cuvinte emoțiile tragaci care îmi sunt stârnite.