Ovidiu Oana

Când trece prin păr, e adiere; în ochi se schimbă în strălucire, iar pe buze desenează zâmbet. Pătrunsă în corp devine fior, iar pentru coapsă și pentru pântec, aleasă mângâiere. Pentru

Motto: Prea largă-i lumea pentru orb, Prea albă neaua pentru corb. Nebune inimă și minte, Mă prindeți în cămăși de forță Cât arde-n mine ca o torță Licăr schimbat în dor fierbinte. Nici

1. frigul este tatăl meu dacă-i soare plâng mereu (...) 2. frigul mi-e tată și mamă o apă privesc din înalt și plâng când e cald (...)

răsare din pământuri cu dăltuiri de trepte o nouă temelie pentru măreț locaș un loc spre care lumea va fi să se îndrepte în zi de sărbătoare când pace e-n oraș e începută-n urmă cu chiar știută

c osițe, a rcuiri de gene, s âni deluriți ca provocări și c oapsele menite să vegheze o a dumbrire, iar în vale d egete mici, fremătătoare a lint devin privirii ca minuni când o pogor pe-a ta

De ce mă las pradă acestei himere ce-mi strânge în suflet doar dor de înalt, când dinspre zenit vine numai tăcere sculptată-n nadir într-un sfinx de bazalt ? I-ascult necuvântul privindu-i

m-am reîntâlnit cu marea. am putut vedea doar valurile care unduiau protector peste o adânc înțeleaptă taină

Motto: Cochetăria ți-e parfum Din pudoare-ți faci costum Se despletește noaptea, ademenindu-și mirii, Împreunând brocarturi și umbre în ferestre, Spumoasă urci spre mine, cu unduiri

Golgota aspră mă aruncă-n vale, Cerșindu-mi neputința ca pe-un ban. La fel cum buruienile prăvale, Din roadele crescute într-un lan. Mă-nalț din nou și iar pornesc pe cale, Cu spor de grijă,

Îți dau cetate, pentru noapte poruncă: nemișcarea, nesunetul și nerăbdarea. Pe prima, o vei fereca în mătasea iatacurilor, pe mijlociu îl vei închide în clavecine, iar pe mezină s-o

simți binele-n tine și timpul ai vrea să-și uite cărarea, spre-a nu te-ntrista aceasta înseamnă că binele tău devine în viață al timpului rău vrei norul să lase o boltă senină dorind pentru

am fost strivit între a vrea și a înțelege. eram în acea stare în care știi și simți că lucrurile trebuiesc schimbate și apoi pornești într-o nouă direcție, dar te oprești pentru că-ți este frică.

M-ai rugat să îți povestesc despre dragostea mea. Noi nu știm să vorbim despre comori. Când nu le avem, fabulăm cu seninătate, descriem totul până la detaliu, țesând în fapt, versiunea

În turn, pe catafalc întins, Brocartul negru îl așteaptă Pe rege, să se deie prins Eternității ce-l așteaptă. Dar nu mai vine, el s-a stins, Þinându-și strâns în mâna dreaptă, Pământul reavăn

e zgomotul paiață și-al liniștii desfrâu dar dătător de viață în zbateri de pârâu o rană monstruoasă care-n timpane cade e șoaptă drăgăstoasă în curgeri de cascade sau spaimă

poate că asta-i ironia pe care-o zămisliră sorții să ți se dăruie femeia și tu să uiți cheița porții

Pentru durere-i întrebarea candidă, oarbă, tânguită, răspuns e bucuriei care țâșnește pură, împlinită. De mamă dor la nou născut, e simbol al nefericirii sau diamantul curs în lut, ofrandă

m-aș odihni mai mult decât o viață m-am săturat de traiul fără rost sau de popasuri fără adăpost ca preț pentru postura de paiață mi-ajunge cât am stat pe-a lumii scenă dar nu ca păpușar ci

Candoarea e-n pat lângă mine, Așteaptă timid s-o ating, Dar stă învelită-n tăcere, Fiorii și teama mă-nving. Trimit sărutarea iscoadă, Își pune roșeața stindard, Revine. Suflarea-i

ești bărbat cum zice vorba nu doar fiindcă mergi pe vale ci dacă`ntreții pe Eva cu 21 terminale cu zece mersul ți-e mai sigur pe căi de trudă sau plimbare iar alte zece te

azi eu sunt mai mică și tu ești mai mare rânduiala strică vremea de ninsoare (...)