Ottilia Ardeleanu

La ureche câte-un om, ba cu ton, ba fără ton, ’i merge mintea repejor cu un pumn de norișor agățat în do major. Prin ferestre treci grăbit cu un deget emerit ba pe sol ba-n

iubirea e-o casă la cheie te temi să treci pragul printre lucruri care-ți iau ochii te bucuri de confort o vreme lucrurile sunt ok din plăcere viața șterge plita obișnuinței un mop azi un

am o sută de mii de kilometri în mine zilnic circulă fiori cu viteze orbitoare reacționez inconștient la ambuteiajele sangvine răbufnesc pe vremea de afară deși mă situez într-o zonă

copii iviți dintr-odată în orașul velin din paltonașele lor acum totul pare însuflețit în casa aceasta de zăpadă de oameni așezați unul în puterea celuilalt să bucure pe frunțile lor

Fraților, eram bună în școală. Mă pricepeam la orice. Profii nu mă prindeau cu lecțiile nefăcute, iar colegii mă așteptau înainte de ore să le explic temele. Pedagoga îmi mărturisea din viața

ea e fata care vine pe vârfuri ea e fata care se îmbracă în bleu și îi stă cum unei zile de vară ea e fata care calcă drept care spune drept ce-i drept ea e fata care luptă doboară cucerește

e vara aia când ai spus că mă iei prin surprindere că-i vom arăta noi mării cât de bine înotăm prin libertate ce sincron alunecăm unul pe lângă altul ne afundăm unul în celălalt submarin și

are un zâmbet îl ține numai pentru ea privește drept înainte când te așezi în direcția ei vezi încrederea și taci se aude inima o scoică din care ies perle te încredințează lumii am

prica este o mână de femeie fonfănită locuiește oriunde este un market ei îi place aglomerația îi place black friday adoră reducerile singurul ei combustibil este speranța acum la preț

fiecare zi o scară urc și cobor bagajul ei pentru puțin trec pe lângă uși închise uneori se aud tot felul de cuvinte care nu pot fi așezate în vreun dicționar zgomote imposibil de

se nasc triști pentru că părinții sunt timpul este în grădiniță toate florile și-au pus chipuri ofilite au scrijelit existența pe o placentă primul contact neștiind unde duce schimbul de

alt mall cu tablele lui încinse vara geamurile prin care poți vedea o lună de șapte ori mai mare mirosurile amestecate de ierburi de baie de gătit de ornament muzica peștilor în acvarii ploi de

răsucindu-se a intrat ascuțindu-și drumul rebel direct pe artera îmbâcsită de vicisitudini dintr-odată chiar și cei care nu mă cunoșteau s-au oprit să vadă cum mă zbat în intimitatea

cum ar fi să plecăm pe acel drum și totul să înverzească doar din priviri copacii să-și pună coroane așezați pe tronul lor de lemn soarele să fie sceptrul curtea să se umple domnește de

nu aveam voie să facem ce vrem porțile se închideau devreme zdrăngănind oase ruginite clopote ermetice asfixiau adolescența puneam la cale escapade puteai să te rănești în zimții feroși dar

Face ochii rotunzi și încăpători pentru orice detaliu. I se mai zice șurubel sau omușorul în stare să desfacă un perete de țarc și să lase toate jucăriile să iasă îngrămădindu-se spre libertate.

în fiecare zi inspir îngeri lucrează în sângele meu zăcământ lucrează în sus și în jos lucrează și se șterg de sudoare lucrează până îmi cresc aripi ocup o treaptă deasupra lumii devin

... ... ... ... ... ... dar Tu știi asta Doamne nu e nevoie să-Ți mai spun

daltoniști demonii confundă iubirea cu o piele de șarpe stârniți trec pe roșu noroc pur chiar atunci e oprită circulația îngerilor

în fiecare seară împăturesc viața într-o cutie atât de ușoară încât n-ai spune că înlăuntru se află oameni îi studiez așa cum stabilești dimensiunile unui portret creion distanță

sunt la masa de scris vine o lumină peste cuvinte o întreagă lume și eu o șterg cu guma dar ea se așază din nou caligrafic se scrie și se mărturisește cu har mă simt undeva în cernelile

gonesc strada e un parbriz spart cu oameni deșirați cât o curbă periculoasă zăpada s-a depus în cioburi ochi mâini creieri la picioarele unor cercetători de fenomene paranormale trec