Ottilia Ardeleanu

Dumnezeu ne angajează pe termen lung este de făcut multă curățenie viața și moartea sunt două locuri de muncă zeiss unde nu trebuie să intri prin concurs să dai interviuri să ai deja experiență

de-o vreme cineva jupoaie aerul aud cum îi scoate intestinele aruncă țeasta într-un cui și îl spală în câteva ape roșii cu ochi bulbucați cotrobăi printr-un prapure de dimineață sub care

atipică viaţa doar n-o să facă infarct acum merg mai departe spre soare lucrează la drumuri şi poduri de maree melcii mai puternici decât sisif pe lujere ciupite de larve ca nişte idei fără

Te-am căutat peste tot cu nevoia părăsitului numai în mine nu erai înlăuntru de o vreme făcusei curățenie ai trecut prin fiecare om care mă locuise acum retras în cea mai sacră

uneori poezia este o anexă tot ce e de ars depozitezi acolo când nu mai ai chef să dărăcești viața te retragi printre gândurile tale le despici ca și când te-ai pregăti pentru o iarnă

toată pădurea din marginea mea a fost ciuntită copac după copac urlând în dinți de fiare până s-a spart timpanul ecologic orice drumeag al trecerii demult bătătorit pare un râu de

cred că soarele a înghețat din moment ce a făcut focul în zare vâlvătaie are febră îi ard obrajii sfârâie pântecul mării dârdâie razele scrâșnesc picioarele degerate sunt învelite în

îmi merg înainte umbrele mă arată cumva sunt mai nobile decât mine soarele în spatele meu imens plin de el schimbă umbrele față-verso una pe niște pereți roși cocoșatul de la notre

ei vin pe la fereastra mea exact când mă dezbrac pielea mea rivalizează cu aceea de șarpe nu mă jenez deloc așez un picior estetic să privească printre el și celălalt plimbă ochii de

suntem generația de polietilenă tot ce înghițim e de plastic poezia e pusă în țiplă să nu cumva să intre prin porii celui care o ating fie numai cu ochii plăpânzi de cerneala unui cer destrămat

cum omoram orizontul cu pietre dădeam printre crengile unui dud înalt până la răscrucea dintre soare şi lună îl asaltam cu praştiile trosneau în noduri ţipete de păsări aruncam şi

ce unduitoare este iubirea în cercuri mici de apă dese și perfecte cu puii ei de pasăre rară strângându-se unii în ceilalți piuind încrezători printre ierburi care-și dau verdele pe luciu și

La ureche câte-un om, ba cu ton, ba fără ton, ’i merge mintea repejor cu un pumn de norișor agățat în do major. Prin ferestre treci grăbit cu un deget emerit ba pe sol ba-n

iubirea e-o casă la cheie te temi să treci pragul printre lucruri care-ți iau ochii te bucuri de confort o vreme lucrurile sunt ok din plăcere viața șterge plita obișnuinței un mop azi un

am o sută de mii de kilometri în mine zilnic circulă fiori cu viteze orbitoare reacționez inconștient la ambuteiajele sangvine răbufnesc pe vremea de afară deși mă situez într-o zonă

copii iviți dintr-odată în orașul velin din paltonașele lor acum totul pare însuflețit în casa aceasta de zăpadă de oameni așezați unul în puterea celuilalt să bucure pe frunțile lor

Fraților, eram bună în școală. Mă pricepeam la orice. Profii nu mă prindeau cu lecțiile nefăcute, iar colegii mă așteptau înainte de ore să le explic temele. Pedagoga îmi mărturisea din viața

ea e fata care vine pe vârfuri ea e fata care se îmbracă în bleu și îi stă cum unei zile de vară ea e fata care calcă drept care spune drept ce-i drept ea e fata care luptă doboară cucerește

e vara aia când ai spus că mă iei prin surprindere că-i vom arăta noi mării cât de bine înotăm prin libertate ce sincron alunecăm unul pe lângă altul ne afundăm unul în celălalt submarin și

are un zâmbet îl ține numai pentru ea privește drept înainte când te așezi în direcția ei vezi încrederea și taci se aude inima o scoică din care ies perle te încredințează lumii am

prica este o mână de femeie fonfănită locuiește oriunde este un market ei îi place aglomerația îi place black friday adoră reducerile singurul ei combustibil este speranța acum la preț