Ottilia Ardeleanu

Septembrie sfâșiat de nori curge îmbibat de nostalgii. Numai ferestre lumea asta în care mințile noastre în atingere la un gând-lumină ar zgudui cosmosul și cioburi din ceea ce suntem ar pluti

îl simt un flacon de ojă roșie dizolvată în multă acetonă curgând interior ca ploaia pe ochiuri fumurii stropi lipicioși în palmele mele pumnișori de copii ai acestui pământ trag după mine

Îl privea prin fereastra fluorescentă. Îi era atât de drag. Cel mai rău era că nu putea mărturisi nimănui. Și asta îi dădea o stare de neliniște vulcanică. De aceea, poate, ochii îi păreau două

vom răsări ca un spectru soarele va exclama ce dimineață cochetă mirându-se cât de puternic strălucim apoi se va întinde satisfăcut va căsca și se va ridica dintre voaluri va deschide

spirală energetică piramida fericirii când nu știi asculți la bohème te arcuiești omega un curent nou cum ți-a băgat în cap diriga și-apoi te-a dus pe fir se întindea forța de

am pieptul doldora de pietre pe unele le-am adunat în jocuri fragede altele mi-au fost aruncate un munte de pietriș în fiecare zi mă cațăr în mine alunec pe coaste îndoielnice picioarele se

în orașul meu s-au dus ploile tot ce era galben a dispărut oamenii își prefac veselia în jocuri de table își încearcă norocul și înjură când nu au ce face plimbă câte-un suflet comentează

Îmbină scândurelele una câte una. Are o răbdare pe care o admir, privindu-l dintre pereții inimii. Nici nu bănuiește cât mi-e de drag. M-așez pe un scaun cu spetează înaltă. Croisem, mai demult, o

Îmi simt gâtul secetos. Un lung deșert spulberat de vânt. Mâini de nisip rotind soarele. Căzând arse de buzele lui fierbinți rotunjite aproape cât obrazul stâng al pământului, pe care pielea se

Când m-am urcat pe acest vapor n-am bănuit nicio clipă cât de departe mă va duce. N-am știut nici că va avea o direcție unică și că niciodată nu se va mai întoarce. Eram minunată, la început, de

Niciodată nu s-a simțit mai umilită. Niciodată. Ar fi trebuit să se întoarcă veselă, relaxată, împăcată cu sine. Măcar acum, la o vârstă care nu-i mai permite să joace niciun rol, nici măcar acela de

astăzi m-am lovit în trecere de câteva tristeți am întors capul după ele în dorința de a mă scuza dar ele mergeau sprinten le-am urmărit un timp până s-au pierdut în brațele unor

gutui luminează în ferestre mici felinare licurici zburdalnice suflete pe fiecare creangă cuiburi găoci așternute cu puf galben sub aripi toamna își adoarme puii fulguie cu frunze

O seară de sâmbătă pe fundalul unui apus maritim. Briză și poezie. Radio România Constanța. Ovidiu Dunăreanu și Ex Ponto. Scriitori. Poeți. Public poet și nepoet. Briză și turiști. Mai întâi a cântat

această poezie are o voce care tot timpul îmi sună în auz cât citesc și recitesc în locuri unde mă atrage sunetul joacă un rol important aici până și metaforele răsună și fiecare literă

Recentul volum de poezii, Artemis, al lui Gabriel Nicolae Mihăilă, este o dedicație insolită prin felul în care sinele poetic se asamblează, părintește, în iubirea pe care o poartă fetiței sale cu

Mâine, iar. Mâine îmi pun inima într-o cupă. Uite, a început să sprintenească precum o căprioară în țarc. Și are ochii negri și umezi. Atât de negri că se-ntrec cu boabele de tămâioasă. Atât de

Pentru nimic în lume n-aș vrea pământ pe lună! Mi-aș lua o poieniță cu dafini înfloriți. Un teren... cu tine. Aș tocmi un roi de albine să îngrijească de stupii cu miere. Pentru buze, ochi și

vin să te văd, mare, sun printr-o cochilie o pun mai apoi la ureche să ascult răspunsul inconfundabil de vesel așa cum se apropie și se depărtează în reprize de cunoaștere mă aflu dincolo de

Ce oribil să ai trupul sfâșiat de durere și de mânie, în același timp! Sunetul acela al ascuțitului pe un polizor cenușiu cu mult mai rotund decât brâul soarelui, un du-te - vino abraziv ucigător în

e ceață și eu mă gândesc la iubire s-a scumpit ziua și eu mă gândesc la iubire trec pe lângă orfelinat spitalul de nebuni cimitirul cu ieșire la cer fabrica arsă de focul oamenilor groapa de

toamnă prin ochii tăi văd pacea curajul de-a fi om până la capăt ne naștem în țipăt contactul cu viața e dur să tai aerul convențional al existenței prin ruperea de ombilicul matern e o