Septembrie sfâșiat de nori curge îmbibat de nostalgii. Numai ferestre lumea asta în care mințile noastre în atingere la un gând-lumină ar zgudui cosmosul și cioburi din ceea ce suntem ar pluti
îl simt
un flacon de ojă roșie
dizolvată în multă acetonă
curgând interior
ca ploaia pe ochiuri fumurii
stropi lipicioși
în palmele mele pumnișori de copii
ai acestui pământ
trag după mine
Îl privea prin fereastra fluorescentă. Îi era atât de drag. Cel mai rău era că nu putea mărturisi nimănui. Și asta îi dădea o stare de neliniște vulcanică. De aceea, poate, ochii îi păreau două
vom răsări ca un spectru
soarele va exclama
ce dimineață cochetă
mirându-se
cât de puternic strălucim
apoi se va întinde
satisfăcut
va căsca și se va ridica dintre voaluri
va deschide
spirală energetică
piramida fericirii când nu știi
asculți la bohème
te arcuiești omega un curent nou
cum ți-a băgat în cap diriga
și-apoi te-a dus
pe fir
se întindea forța de
Dacă ar fi să dau bani la câți cerșetori îmi ies în drumul spre casă, aș deveni eu însămi una dintre aceștia. Ai zice că e un nesfârșit presărat cu florile răului, cu tânguieli, cu handicapuri, cu
am pieptul doldora de pietre
pe unele le-am adunat în jocuri fragede
altele mi-au fost aruncate
un munte de pietriș
în fiecare zi mă cațăr în mine
alunec
pe coaste îndoielnice
picioarele se
în orașul meu s-au dus ploile
tot ce era galben a dispărut
oamenii își prefac veselia
în jocuri de table
își încearcă norocul
și înjură
când nu au ce face
plimbă câte-un suflet
comentează
Îmbină scândurelele una câte una. Are o răbdare pe care o admir, privindu-l dintre pereții inimii. Nici nu bănuiește cât mi-e de drag. M-așez pe un scaun cu spetează înaltă. Croisem, mai demult, o
Îmi simt gâtul secetos. Un lung deșert spulberat de vânt. Mâini de nisip rotind soarele. Căzând arse de buzele lui fierbinți rotunjite aproape cât obrazul stâng al pământului, pe care pielea se
Când m-am urcat pe acest vapor n-am bănuit nicio clipă cât de departe mă va duce. N-am știut nici că va avea o direcție unică și că niciodată nu se va mai întoarce. Eram minunată, la început, de
Niciodată nu s-a simțit mai umilită. Niciodată. Ar fi trebuit să se întoarcă veselă, relaxată, împăcată cu sine. Măcar acum, la o vârstă care nu-i mai permite să joace niciun rol, nici măcar acela de
astăzi m-am lovit în trecere de câteva tristeți
am întors capul după ele în dorința de a mă scuza
dar ele mergeau sprinten
le-am urmărit un timp
până s-au pierdut în brațele unor
gutui
luminează în ferestre
mici felinare
licurici
zburdalnice suflete
pe fiecare creangă cuiburi
găoci așternute cu puf galben
sub aripi toamna își adoarme puii
fulguie cu frunze
O seară de sâmbătă pe fundalul unui apus maritim. Briză și poezie. Radio România Constanța. Ovidiu Dunăreanu și Ex Ponto. Scriitori. Poeți. Public poet și nepoet. Briză și turiști. Mai întâi a cântat
această poezie are o voce care
tot timpul îmi sună în auz
cât citesc și recitesc
în locuri unde mă atrage
sunetul joacă un rol important
aici până și metaforele răsună și
fiecare literă
Cât de frumos ne mărturisește romanticul scriitor francez Alfred de Musset despre iubire: “Nu știu unde duce drumul meu, dar merg mai bine când te țin de mână.”
În cartea recenzată, impresia lăsată
Recentul volum de poezii, Artemis, al lui Gabriel Nicolae Mihăilă, este o dedicație insolită prin felul în care sinele poetic se asamblează, părintește, în iubirea pe care o poartă fetiței sale cu
Mâine, iar. Mâine îmi pun inima într-o cupă. Uite, a început să sprintenească precum o căprioară în țarc. Și are ochii negri și umezi. Atât de negri că se-ntrec cu boabele de tămâioasă. Atât de
Pentru nimic în lume n-aș vrea pământ pe lună!
Mi-aș lua o poieniță cu dafini înfloriți. Un teren... cu tine. Aș tocmi un roi de albine să îngrijească de stupii cu miere. Pentru buze, ochi și
vin să te văd, mare, sun printr-o cochilie
o pun mai apoi la ureche să ascult răspunsul
inconfundabil de vesel așa cum se apropie și se depărtează în reprize de cunoaștere
mă aflu dincolo de
Ce oribil să ai trupul sfâșiat de durere și de mânie, în același timp! Sunetul acela al ascuțitului pe un polizor cenușiu cu mult mai rotund decât brâul soarelui, un du-te - vino abraziv ucigător în
e ceață și eu mă gândesc la iubire
s-a scumpit ziua și eu mă gândesc la iubire
trec pe lângă orfelinat spitalul de nebuni cimitirul cu ieșire la cer
fabrica arsă de focul oamenilor groapa de
toamnă prin ochii tăi văd pacea
curajul de-a fi om până la capăt
ne naștem în țipăt
contactul cu viața e dur
să tai aerul convențional al existenței
prin ruperea de ombilicul matern
e o