Ottilia Ardeleanu

are un aer ascuțit dimineața un bisturiu care croiește tipare de oameni răni se expun pe trotuare maidaneze de cartier mirosuri grele avansează în funcție organele au tumori la radiografie

Pământul are și el raze. Oamenii. Unii stau cu picioarele în sus. Dar nu cad pentru că îi atrage ceva la pământul acesta. Nici ei nu prea știu ce. Doar că dimineața le e cam greu să se ridice și să

Am sunat-o să aflu ce mai face. Bănuiam starea disperată în care îi venea să-și verse toate mâhnirile, neîmplinirile, regretele. Toate, toate să le scuipe oamenilor în față fără a mai ține

nu glumea a zis că se duce se uita la noi și ne întreba cum e afară se-ntorc păsările tremurau umbrele noastre lui îi era frig înveliți-mă ce stați veneau greu acele cuvinte

cerul un ecran mare derulează trăirile s-au urcat într-un tren pe scări suntem un sfert de oraș lipiți cu acest aracet dragostea ne îndreptăm spre ziua unei lumi necunoscute fericiri străbat

Nu este un tren, deși este compartimentat și are un fel de perdele. Mai degrabă aripi de fluture îndrăgostit de pistilul unei flori. De o culoare care se reproduce în catifeaua de zbor. De bate vreun

trosnesc genunchii lemnele din vatră își varsă focul pe obraji mici cristale de sare strălucesc în colțuri ochii roșii se zbat pe jăratec o herghelie de flăcări aleargă spre mine mă trage

E dimineață. Mă trezește vântul care s-a împleticit în copertina de la balcon, făcând din onduleuri fluierul lui Pan. Soarele insidios se uită prin ochean direct la mine. Apoi, suflecându-și mânecile

3 armate însemnate alb portocaliu albastru cu lănci au descins pe țărm încercuind o ceată de chinezi fără ochi un pescăruș s-a aruncat în plasă pe margine scaunele se rezemau pe spate și

Ne-a luat mai întâi mama. A târcolit-o pe când eram la școală. Noi o știam bine, iar ea nu putea, nu avea cum să ne spună cum era, că nu era de spus. Era ca o suferință pe care nu o vezi când

Azi am ieșit în grădina întreținătoarei, adică a mamei care ne alăptează cu bani, norme, bonuri și, din ce în ce mai rar sau deloc, cu sporuri, prime și al 13lea, pentru curățare... Curățenia de

și-a schimbat punctele de vedere în vara asta se mută pe țărm încuie tot și pleacă rămân doar plopii arțarii mestecenii să-și relaxeze plămânii vrăbiile să-și pregătească hiturile de

noaptea se ștergea molcom la ochi luminile trăgeau fermoarul genților de școală peste eminescu grigorescu iorga mâzgăleli cu ruj și poze indecente o vreme mai galopau chicoteli printre

Ecou (2023) Toți suntem copii cu copii cu copii o lume cu visuri cu visuri cu visuri venind din paradisuri din paradisuri fără hegemonii fără hegemonii Cum anatomic ne facem mari ne facem

omul de plumb pășește în amurguri abandonându-se nervilor umbrele-i sunt grele tristeți lacustre trec anotimpuri ca niște obsesii îi plouă uitarea în suflet melancolice nopți fac zgomot de

Pe când era bunica așa de blândă și toate poftele mele ale ei erau, lumea îmi părea descântată de cea mai pricepută vrăjitoare. Numai ce-o vedeam îngenunchind în fața unei icoane din care ne privea

Tinerețea este ca o poșetă de damă. O arunci pe un umăr, nici nu trebuie să știi care, și pleci. Alergi, aproape. Sari ca un cangur cu marsupiul strâns pe corp, eventual cu o curea lată și o cataramă

Septembrie sfâșiat de nori curge îmbibat de nostalgii. Numai ferestre lumea asta în care mințile noastre în atingere la un gând-lumină ar zgudui cosmosul și cioburi din ceea ce suntem ar pluti

îl simt un flacon de ojă roșie dizolvată în multă acetonă curgând interior ca ploaia pe ochiuri fumurii stropi lipicioși în palmele mele pumnișori de copii ai acestui pământ trag după mine

Îl privea prin fereastra fluorescentă. Îi era atât de drag. Cel mai rău era că nu putea mărturisi nimănui. Și asta îi dădea o stare de neliniște vulcanică. De aceea, poate, ochii îi păreau două

vom răsări ca un spectru soarele va exclama ce dimineață cochetă mirându-se cât de puternic strălucim apoi se va întinde satisfăcut va căsca și se va ridica dintre voaluri va deschide