Ottilia Ardeleanu

și-a schimbat punctele de vedere în vara asta se mută pe țărm încuie tot și pleacă rămân doar plopii arțarii mestecenii să-și relaxeze plămânii vrăbiile să-și pregătească hiturile de

noaptea se ștergea molcom la ochi luminile trăgeau fermoarul genților de școală peste eminescu grigorescu iorga mâzgăleli cu ruj și poze indecente o vreme mai galopau chicoteli printre

Ecou (2023) Toți suntem copii cu copii cu copii o lume cu visuri cu visuri cu visuri venind din paradisuri din paradisuri fără hegemonii fără hegemonii Cum anatomic ne facem mari ne facem

omul de plumb pășește în amurguri abandonându-se nervilor umbrele-i sunt grele tristeți lacustre trec anotimpuri ca niște obsesii îi plouă uitarea în suflet melancolice nopți fac zgomot de

Pe când era bunica așa de blândă și toate poftele mele ale ei erau, lumea îmi părea descântată de cea mai pricepută vrăjitoare. Numai ce-o vedeam îngenunchind în fața unei icoane din care ne privea

Tinerețea este ca o poșetă de damă. O arunci pe un umăr, nici nu trebuie să știi care, și pleci. Alergi, aproape. Sari ca un cangur cu marsupiul strâns pe corp, eventual cu o curea lată și o cataramă

Septembrie sfâșiat de nori curge îmbibat de nostalgii. Numai ferestre lumea asta în care mințile noastre în atingere la un gând-lumină ar zgudui cosmosul și cioburi din ceea ce suntem ar pluti

îl simt un flacon de ojă roșie dizolvată în multă acetonă curgând interior ca ploaia pe ochiuri fumurii stropi lipicioși în palmele mele pumnișori de copii ai acestui pământ trag după mine

Îl privea prin fereastra fluorescentă. Îi era atât de drag. Cel mai rău era că nu putea mărturisi nimănui. Și asta îi dădea o stare de neliniște vulcanică. De aceea, poate, ochii îi păreau două

vom răsări ca un spectru soarele va exclama ce dimineață cochetă mirându-se cât de puternic strălucim apoi se va întinde satisfăcut va căsca și se va ridica dintre voaluri va deschide

spirală energetică piramida fericirii când nu știi asculți la bohème te arcuiești omega un curent nou cum ți-a băgat în cap diriga și-apoi te-a dus pe fir se întindea forța de

am pieptul doldora de pietre pe unele le-am adunat în jocuri fragede altele mi-au fost aruncate un munte de pietriș în fiecare zi mă cațăr în mine alunec pe coaste îndoielnice picioarele se

în orașul meu s-au dus ploile tot ce era galben a dispărut oamenii își prefac veselia în jocuri de table își încearcă norocul și înjură când nu au ce face plimbă câte-un suflet comentează

Îmbină scândurelele una câte una. Are o răbdare pe care o admir, privindu-l dintre pereții inimii. Nici nu bănuiește cât mi-e de drag. M-așez pe un scaun cu spetează înaltă. Croisem, mai demult, o

Îmi simt gâtul secetos. Un lung deșert spulberat de vânt. Mâini de nisip rotind soarele. Căzând arse de buzele lui fierbinți rotunjite aproape cât obrazul stâng al pământului, pe care pielea se

Când m-am urcat pe acest vapor n-am bănuit nicio clipă cât de departe mă va duce. N-am știut nici că va avea o direcție unică și că niciodată nu se va mai întoarce. Eram minunată, la început, de

Niciodată nu s-a simțit mai umilită. Niciodată. Ar fi trebuit să se întoarcă veselă, relaxată, împăcată cu sine. Măcar acum, la o vârstă care nu-i mai permite să joace niciun rol, nici măcar acela de

astăzi m-am lovit în trecere de câteva tristeți am întors capul după ele în dorința de a mă scuza dar ele mergeau sprinten le-am urmărit un timp până s-au pierdut în brațele unor

gutui luminează în ferestre mici felinare licurici zburdalnice suflete pe fiecare creangă cuiburi găoci așternute cu puf galben sub aripi toamna își adoarme puii fulguie cu frunze

O seară de sâmbătă pe fundalul unui apus maritim. Briză și poezie. Radio România Constanța. Ovidiu Dunăreanu și Ex Ponto. Scriitori. Poeți. Public poet și nepoet. Briză și turiști. Mai întâi a cântat

această poezie are o voce care tot timpul îmi sună în auz cât citesc și recitesc în locuri unde mă atrage sunetul joacă un rol important aici până și metaforele răsună și fiecare literă