Ottilia Ardeleanu

am să desenez răsăritul cu o torță din fuga mea către tine către buzele tale voi urca universal cu aer de competiție trupul meu atletic între iubire și reflexia ei olimpic soarele va

nu mai este nimic de făcut nimic de așezat la locul lui orice mă atinge mă doare clipa în care mi-ai mărturisit că totul în artă este autoportret și că arta este drumul cel mai scurt între doi

este pentru prima dată când deschid ușa secretă cu un vârf de cuțit de parcă înlătur cancerul mă crispez singurătatea dă ora exactă spânzurată de tavanul moale apăsându-mă ca și când de

suntem aidoma obiectelor care se aștern de praf le ștergem ele se umplu la loc de câte ori cine mai știe astfel și noi ne schimbăm nu mai suntem ca ieri ca mâine și de câte ori ceilalți

iubirea este cu tălpile goale pe iarba darnică în verde crud ochii tăi când fac schimb cu ochii mei două lifturi mișcăm unul prin celălalt blocați între oameni nu strigăm după

se face un anotimp blând urmăresc o muscă prinsă nu știu cum între haotic vrea să se sinucidă vrea să găsească acel dincolo pare cel mai crud cu fiecare pungă de aer înghițită își

rufele mele sunt amenințate niciodată nu mi-am făcut griji dar astăzi văzându-mi copacul metalic cu frunze de prelată și rugina crengilor pe post de paie de cuib am început să mă tem

cum mută el lucrurile dintr-un loc în altul să nu le mai găsesc să mă urmărească în timp ce le caut cum mă aplec mă înalț pe vârfuri mă răsucesc mă electrizez și mă înfurii cum

era o prăjină de femeie o zi întreagă n-o vedeai pe bătătură ducea vaca la păscut între dafini avea un fluier de cânta morților din cimitir niște hore de vânt înnebuneau grâul nici ea nu mai

obișnuiesc să-mi ascut gândurile de piatra filozofală iau câte unul și scriu din culoarea lui primară nasc litere apăsate spre dreapta altă zi altă culoare până epuizez curcubeul cu

pe drumul melcilor am ținut-o ușor încât pocnetele să rămână sub tălpi oricât păreau de zidiți în iarbă și crengi de fapt construiau piramide mă ajunseseră din urmă și mă lucrau în pori

îmi plac ploile niciodată nu m-am plâns de ele sunt singura monotonie pe care o accept ba chiar le iubesc impun o cadență ceas uneori îmi fac perdea în dosul lor scriu despre cum este nevoie să

uneori simt în carnea mea un dumnezeu amestecându-mă cu altfel de lucruri mă tac să pot auzi bine de tot foșnet de sufletul lui când mă privesc într-o oglindă spiritul prinde un fel de chip

nu mai este ce-a fost e un convoi de alei cu oameni căzuți și nici măcar nu a venit toamna soarele s-a scurs sinistru pe toate bordurile până la îngălbenire chiar și iarba are niște

în mine se află un câine am grijă de el să nu fie flămând repudiat și să-i ofer libertate să nu-l împerechez cu orice maidanez îi dau drumul din lesă e atât de bucuros mă

E de-ajuns să se înceapă cu stângul. Cu critica neagră, că se adună ca la mort. Și, în loc să tacă, să păstreze un moment de reculegere, încep ca țațele, bârfa, în timp ce mănâncă fără suflare

tuciurii norii se ceartă cât vezi cu ochii un câmp în libertate ascultă cuvintele ropote scobesc fiecare centimetru cub de liniște senzații de miresme și frunze colorate după chipul și asemănarea

femeia țară cum îți place să o părăsești să nu te mai uiți înapoi cât ai cheltuit cu ea să fie elegantă pe tocuri de zece suplă și primitoare caldă molatecă ai colindat-o în lung și în

Citindu-l pe Cărtărescu în „De ce iubim femeile”, mi-am spus că stilul acesta de a scrie despre sine, în modul cel mai sincer cu putință, de a te dezveli în fața unora și a altora, a celor de tot

cum omoram orizontul cu pietre dădeam printre crengile unui dud înalt până la răscrucea soarelui cu luna îl asaltam cu praștiile trosneau în noduri țipete de păsări cu gurile căscate