Ottilia Ardeleanu

obișnuiesc să-mi ascut gândurile de piatra filozofală iau câte unul și scriu din culoarea lui primară nasc litere apăsate spre dreapta altă zi altă culoare până epuizez curcubeul cu

pe drumul melcilor am ținut-o ușor încât pocnetele să rămână sub tălpi oricât păreau de zidiți în iarbă și crengi de fapt construiau piramide mă ajunseseră din urmă și mă lucrau în pori

îmi plac ploile niciodată nu m-am plâns de ele sunt singura monotonie pe care o accept ba chiar le iubesc impun o cadență ceas uneori îmi fac perdea în dosul lor scriu despre cum este nevoie să

uneori simt în carnea mea un dumnezeu amestecându-mă cu altfel de lucruri mă tac să pot auzi bine de tot foșnet de sufletul lui când mă privesc într-o oglindă spiritul prinde un fel de chip

nu mai este ce-a fost e un convoi de alei cu oameni căzuți și nici măcar nu a venit toamna soarele s-a scurs sinistru pe toate bordurile până la îngălbenire chiar și iarba are niște

în mine se află un câine am grijă de el să nu fie flămând repudiat și să-i ofer libertate să nu-l împerechez cu orice maidanez îi dau drumul din lesă e atât de bucuros mă

E de-ajuns să se înceapă cu stângul. Cu critica neagră, că se adună ca la mort. Și, în loc să tacă, să păstreze un moment de reculegere, încep ca țațele, bârfa, în timp ce mănâncă fără suflare

tuciurii norii se ceartă cât vezi cu ochii un câmp în libertate ascultă cuvintele ropote scobesc fiecare centimetru cub de liniște senzații de miresme și frunze colorate după chipul și asemănarea

femeia țară cum îți place să o părăsești să nu te mai uiți înapoi cât ai cheltuit cu ea să fie elegantă pe tocuri de zece suplă și primitoare caldă molatecă ai colindat-o în lung și în

Citindu-l pe Cărtărescu în „De ce iubim femeile”, mi-am spus că stilul acesta de a scrie despre sine, în modul cel mai sincer cu putință, de a te dezveli în fața unora și a altora, a celor de tot

cum omoram orizontul cu pietre dădeam printre crengile unui dud înalt până la răscrucea soarelui cu luna îl asaltam cu praștiile trosneau în noduri țipete de păsări cu gurile căscate

nu este ce credeți nu kosovo nici vreo dublă de-a lui silvester ori nereușita vreunuia care testează balonul cu gaz nici vorbă de mugurii din seră copiii nu mai aruncă în geamul

tu ai nevoie să-ți umble ceva pe piele niște gâze cu ace fine să facă topometria să-mi arate planurile cu ochii închiși iubirea locul vulcanic de pe harta trupului tău nici speologii nu ar

mă aruncă de sus dacii o făceau cu feciorii frumoși sunt destule țepe pe buzele prăpastiei rămân ciutură în cumpănă fântână seacă suspendată de timp umplu clipe cu speranțe

am încetat demult să mai intru în locuință zâmbind aștept fiecare noapte ca pe o pedeapsă scara pe care urc zilnic mi-e tot mai necunoscută își schimbă parfumul des la etaj un dulap

în curând va pleca și leopardul cum au plecat și celelalte creaturi n-au mai suportat viața asta brută în care nimic nu se câștigă în care când nu mai ai ce să mănânci ocupi teritoriul altcuiva

am întâlnit-o după mult timp zdravănă albă ca o tânără năpăstuită cu zâmbetul știut mergeam în cotidian cum ai șterge timpul cu o gumă proastă erau patruzeci de grade sub pălărie fundele

am frânt o bucată de toamnă și am împărțit-o cu voi unii mi-au zis că are gust de pâine alții de tămâioasă și câțiva de Dumnezeu mi-a fost foame dar ați fost voi mi-a fost sete dar ați

chinezărie- la autoservire pilaf de orez

îmi scriu bilețele și le lipesc peste tot să nu mi se șteargă memoria de cele trebuincioase vieții încă mai vrea ceva deși nu știe cum se fac banii și cât de ușor se scurg printre degetele astea

de ceva vreme se deschide în mine ca o fâlfâire doi îngeri se așază pe inimă ca pe o bancă proaspăt vopsită și încep să depene rupând câte-o floare din primăverile mele gândul își reazemă

când vara s-a aruncat de pe clădirea imensă ceasornicul și-a abandonat ticăitul pentru schimbare nisipul de pe țărm s-a strâns clepsidră într-o numărătoare inversă frunzele s-au smuls din