iarna asta e un scâncet
de copil pitit într-un fel de
joacă
mamele nu mai vor
scrâșnesc
de chiciură
alei copaci
tomberoane
clămpănesc a disperare
cu praf în ochi crivățul
șterge orice
Nimic nu este mai surprinzător decât metamorfozarea timpului. Mă intrigă felul cum se alungește, se turtește, se răsfiră, se încâlcește... Cum se dilată a veșnicie, ori se contorsionează și se
O jumătate de oră. Numai atât de când ne privim ochi în ochi. Eu îmbujorată, fâstâcită, rezemată doar pe un picior, celălalt pe o treaptă ticsită de frunze ruginii căzute din nucul care trage cu
dădea cu biciul
așa de tare că-mi plesnea pielea
râu hohotitor
pe buzele mușcate
ca nu cumva să țip
s-ar fi spart cerul
și-ar fi căzut peste tot satul
ca negura dinainte de
potop
de
Zilele sunt dureri suportabile, uneori.
În fiecare dimineață îmi întreb ziua cum se simte. Sunt o sarcină dificilă pentru ea. Nu vreau să mă nasc, cu toate acestea, chiar când zorii dau să intre ca
Vreau să vă mărturisesc ceva. Fericirea are rafturi. Da, nu glumesc. Nucul din curtea școlii prinsese ceva rotunjimi și cum umbrea prea tare spațiul de joacă, a preferat să se dedea meșteșugarului,
Eram în gândurile mele și mergeam pe un drum telepatic. Traversam din stânga, din dreapta veneau mașini. Priveam insistent. Niciodată nu poți să știi cum șoferul pierde controlul. Așa cum s-a
Nu vreau să moară mama. Nu sunt deloc pregătită. La invazii. Brusc, neamurile au început să mă cunoască. Oameni pe care i-am văzut arareori sau niciodată. Nu știu nici măcar cum îi cheamă. Ba da, se
Zvânturaticul. Într-o limuzină, rulează cu o sută la oră, parchează sălbatic într-un loc interzis, coboară cu cizmele lui din piele de șarpe. Geluit pe sub pălăria de soare decolorată până spre
parcă
sar așchii de foc din cer
din bolta de viță
ciorchini uriași de lumină
se zdrobesc de ferestre
pete de întuneric trase în țeapă
atârnă pe ziduri
frunzele bat palmele pe la
când nu am somn
un lup mușcă luna
și o târăște până sub fereastră
geme înăbușit
suflarea trece deasupra ca o fantomă
peste un podeț de gânduri
o ciutură cerul se varsă
peste gura sobei
Iată un studiu la care m-am ancorat, maritim și literar, recent și marcant. Anunț apariția foarte aproape de prezent a volumului: Teodor Dume, poetul care sfidează moartea - scurt studiu asupra
are un aer ascuțit
dimineața
un bisturiu care croiește tipare
de oameni
răni se expun pe trotuare
maidaneze de cartier
mirosuri grele avansează
în funcție
organele au tumori
la radiografie
Pământul are și el raze. Oamenii. Unii stau cu picioarele în sus. Dar nu cad pentru că îi atrage ceva la pământul acesta. Nici ei nu prea știu ce. Doar că dimineața le e cam greu să se ridice și să
Am sunat-o să aflu ce mai face. Bănuiam starea disperată în care îi venea să-și verse toate mâhnirile, neîmplinirile, regretele. Toate, toate să le scuipe oamenilor în față fără a mai ține
Suntem sub zăpezi! - spun cei doi bătrâni pe care îi sun săptămânal să văd dacă mai respiră. Þin un fel de oglindă cu lupă și lumină a sinelui poziționată spre gura târgului. Așa aflu ce mă
nu glumea a zis că se duce
se uita la noi și ne întreba
cum e afară
se-ntorc păsările
tremurau umbrele noastre
lui îi era frig
înveliți-mă ce stați
veneau greu acele cuvinte
cerul un ecran mare derulează
trăirile s-au urcat într-un tren
pe scări suntem un sfert de oraș
lipiți cu acest aracet dragostea
ne îndreptăm spre ziua unei lumi
necunoscute fericiri străbat
Nu este un tren, deși este compartimentat și are un fel de perdele. Mai degrabă aripi de fluture îndrăgostit de pistilul unei flori. De o culoare care se reproduce în catifeaua de zbor. De bate vreun
trosnesc genunchii
lemnele din vatră
își varsă focul
pe obraji
mici cristale de sare
strălucesc în colțuri
ochii roșii se zbat pe jăratec
o herghelie de flăcări
aleargă spre mine
mă trage
E dimineață. Mă trezește vântul care s-a împleticit în copertina de la balcon, făcând din onduleuri fluierul lui Pan. Soarele insidios se uită prin ochean direct la mine. Apoi, suflecându-și mânecile
3 armate însemnate
alb portocaliu albastru cu lănci
au descins pe țărm
încercuind o ceată de chinezi
fără ochi
un pescăruș s-a aruncat în plasă
pe margine scaunele se rezemau pe spate
și
Ne-a luat mai întâi mama. A târcolit-o pe când eram la școală. Noi o știam bine, iar ea nu putea, nu avea cum să ne spună cum era, că nu era de spus. Era ca o suferință pe care nu o vezi când
Azi am ieșit în grădina întreținătoarei, adică a mamei care ne alăptează cu bani, norme, bonuri și, din ce în ce mai rar sau deloc, cu sporuri, prime și al 13lea, pentru curățare...
Curățenia de