Ottilia Ardeleanu

pâș pâș vin după mine fulgii din palma lui Dumnezeu care nu-și face planuri de an nou ca primaru care se gândește ce să facă din toate fondurile străzi spitale cimitire și pompe azi le urez

Să vă povestesc despre mine. Eu sunt un arbore imens, crescut în ograda bătrânului anticar. Dacă l-ai fi întrebat, nici el nu ar mai fi știut cum am ajuns în felul acesta. Semănase, cu mulți ani în

Motivul scărpinării palmei stângi este adevărat. Am primit niște bani la care nu mă mai așteptam. Împrumutasem vecinei aproape toată pensia acum o jumătate de an. Are un nepot de vreo 4 ani cu

un om normal chiar dacă fac mai mult pentru ceilalți decît pentru mine îmi place competiția poate de aceea nu renunț la a scrie la nivelul dorit voi ajunge eu muncesc iubesc mă

iarna asta e un scâncet de copil pitit într-un fel de joacă mamele nu mai vor scrâșnesc de chiciură alei copaci tomberoane clămpănesc a disperare cu praf în ochi crivățul șterge orice

Nimic nu este mai surprinzător decât metamorfozarea timpului. Mă intrigă felul cum se alungește, se turtește, se răsfiră, se încâlcește... Cum se dilată a veșnicie, ori se contorsionează și se

dădea cu biciul așa de tare că-mi plesnea pielea râu hohotitor pe buzele mușcate ca nu cumva să țip s-ar fi spart cerul și-ar fi căzut peste tot satul ca negura dinainte de potop de

Zilele sunt dureri suportabile, uneori. În fiecare dimineață îmi întreb ziua cum se simte. Sunt o sarcină dificilă pentru ea. Nu vreau să mă nasc, cu toate acestea, chiar când zorii dau să intre ca

Vreau să vă mărturisesc ceva. Fericirea are rafturi. Da, nu glumesc. Nucul din curtea școlii prinsese ceva rotunjimi și cum umbrea prea tare spațiul de joacă, a preferat să se dedea meșteșugarului,

Eram în gândurile mele și mergeam pe un drum telepatic. Traversam din stânga, din dreapta veneau mașini. Priveam insistent. Niciodată nu poți să știi cum șoferul pierde controlul. Așa cum s-a

Nu vreau să moară mama. Nu sunt deloc pregătită. La invazii. Brusc, neamurile au început să mă cunoască. Oameni pe care i-am văzut arareori sau niciodată. Nu știu nici măcar cum îi cheamă. Ba da, se

Zvânturaticul. Într-o limuzină, rulează cu o sută la oră, parchează sălbatic într-un loc interzis, coboară cu cizmele lui din piele de șarpe. Geluit pe sub pălăria de soare decolorată până spre

parcă sar așchii de foc din cer din bolta de viță ciorchini uriași de lumină se zdrobesc de ferestre pete de întuneric trase în țeapă atârnă pe ziduri frunzele bat palmele pe la

când nu am somn un lup mușcă luna și o târăște până sub fereastră geme înăbușit suflarea trece deasupra ca o fantomă peste un podeț de gânduri o ciutură cerul se varsă peste gura sobei

are un aer ascuțit dimineața un bisturiu care croiește tipare de oameni răni se expun pe trotuare maidaneze de cartier mirosuri grele avansează în funcție organele au tumori la radiografie

Pământul are și el raze. Oamenii. Unii stau cu picioarele în sus. Dar nu cad pentru că îi atrage ceva la pământul acesta. Nici ei nu prea știu ce. Doar că dimineața le e cam greu să se ridice și să

Am sunat-o să aflu ce mai face. Bănuiam starea disperată în care îi venea să-și verse toate mâhnirile, neîmplinirile, regretele. Toate, toate să le scuipe oamenilor în față fără a mai ține

nu glumea a zis că se duce se uita la noi și ne întreba cum e afară se-ntorc păsările tremurau umbrele noastre lui îi era frig înveliți-mă ce stați veneau greu acele cuvinte

cerul un ecran mare derulează trăirile s-au urcat într-un tren pe scări suntem un sfert de oraș lipiți cu acest aracet dragostea ne îndreptăm spre ziua unei lumi necunoscute fericiri străbat

Nu este un tren, deși este compartimentat și are un fel de perdele. Mai degrabă aripi de fluture îndrăgostit de pistilul unei flori. De o culoare care se reproduce în catifeaua de zbor. De bate vreun

trosnesc genunchii lemnele din vatră își varsă focul pe obraji mici cristale de sare strălucesc în colțuri ochii roșii se zbat pe jăratec o herghelie de flăcări aleargă spre mine mă trage