Ottilia Ardeleanu

În fiecare zi, traversez. La ce v-ați gândit?! Nu, nicidecum. Nici nu poate fi vorba. Ar fi prea comun. Și-apoi, pe acolo poate trece orișicine. Oricând. Ferestre. Mari, albastre, rotunde, de

se zbate luna ca o camă în geamul flambat la răsărit oamenii par grinzi de biserică din care sfinții își cioplesc fața psalmii ajung din calupuri de aer ciugulite de păsări casele au

să ne întâlnim sumar pe plajă să vedem cum face marea dragoste cu peștii vapoarele stabilopozii în spume degetele soarelui țărmul fierbinte cu noi (23 martie 2011)

din mine se aud clopote ca atunci când paște o turmă pe sufletul meu crud mieii neștiutori îmi zburdă să mă tem oare de ochii lor plânși cumva să mă bucur atâta timp cât mai sunt oameni

cuvinte cuvinte cuvinte cuvinte și poate nu credeți am rămas mută unii mă veți înțelege cu ochii pe mine acum cea din cuvinte m-am plimbat prin vechiul oraș imperial la vremea

mă aprind ca o lampă de grădină peste primăvară în lipsa ta zilele îmi par niște bocitoare plouă peste îmbrățișarea mea gălbuie mă defectez sentimental un timp mai pâlpâi cu efect

fiecare zi amurgește în mine ochiul ei vânăt mă despică dintr-o privire de parcă ar fi lama unui ucigaș obsedat de gâtul de venele mele gândul meu încape în palma unui sfânt care și-a

uneori lumea e o arcă plină cu suflete se depărtează de noi până nu o mai zărim deloc prin ochii mâloși cu irizări din crengi de copaci hoinari irișii peștilor putreziți și luna acoperită de

la naiba toți dar toți sunt niște dependenți de lapte de mamă destin droguri iubire mătușatamara efectul de seră fmi de picioarele lor crescute din memorie și cum străpung aerul cu

de un timp mă locuiește o nebună aleargă prin țesuturi cu picioarele goale și albe se întinde pe inimă pe diafragmă urme de falange își flutură pletele prin ochii mei ca

cub de gheață într-un pahar de bătrână oamenii crâșme în drum ca să îți verși amarul prune scuturate zilele putrezesc lăuntric mai mereu se lălăie petrecăreți când înainte

pe colacii de zăpadă ghiocei luminează drumul babelor de bătrânețe se urnesc așa alegoric nu nu mai degrabă își scot hainele în timp ce se afundă în lume (doamne doar n-or face

femeile plâng mereu nici ele nu știu de ce să impresioneze singurătatea să anunțe nașterea moartea ori altă cucoană stridentă fericireeeeee lacrimile zâmbesc în cristalin nu le doare

o parte din mine se află în voi cuvântul acest fel în care se digeră ființa mea e ștampilată de trecerea voastră fără grijă hrană flămânzilor vulpilor deopotrivă articol de

mă vei cuprinde în îmbrățișarea ta cât o lume camera se va umple cu fericire cum vom sta așa cromozom în cromozom nici nu vom simți cât va scobi soarele în ochii noștri nicio separație

mi-a oferit viața m-a smuls dintre particule străine ca un roi de viespi mi se păreau trântori după încetineală din când în când veneau cu fața acoperită de resentimente cercetau

sunt soldatul trimis la iubirea supremă pentru care îmi dau și nu am nevoie de grenade îmi e de-ajuns această panoplie de cuvinte să ciuruiesc o coală de partea cealaltă faci notă

din timp în timp florile se răsucesc în muguri grâul se retrage într-un bob lumea copilă aleargă pe uliță împiedicându-se în zăpada de ghiocei mama își prinde viața în iubirea

nu-i ușor să fii înțepat în același timp înzestrat cu atâta grație se pare că cele mai frumoase corole pentru a dovedi că în ciuda pielii lor conținutul le este de catifea inspiră parfum

m-am plimbat cu carul mare minune n-o să vă vină să credeți peste câte hârtoape am dat acolo niște lunatici cu ochii mai albaștri decât cerneala gândurilor mele habar nu am să

ninge creștinește cu tot ce au mai bun ba chiar încing o bătaie cu bulgări pentru spălarea păcatelor unii se spală pe mâini mai încolo niște oameni acceptă căderea întinzând

ninge cu fulgii copii neastâmpărați trimiși de mamele lor hai afară la joacă acolo găsiți copilăria iar ei pornesc în căutare trec peste case grădini când hoții când vardiștii unii se

ascut lama de cuțit să tai nu mai pot de bine vă dau și vouă oh inima o acceptați cu toate suferințele cu boala pe care doctorul a pus ochii cică să nu mai fac nimic dar cum