Ottilia Ardeleanu

oamenii se măsoară cu firele de iarbă umblă în bisericuțe și toți poartă căciuli albe lumânări lângă lumânări ard Sul soarelui nu trebuie decât să suflu și cerul se va umple de

am pavat între noi un culoar lung prin care abia ne mai ajungem și multe uși ca să ne rărească vizitele ai muzica ta eu ascult un clopot defect cum îmi numără clipele de singurătate un fel

înot într-o călimară cu cerneală asemenea unei epave cireșul cu brațe de flori intră prin sticlă unele catarge rupte atârnă în ochi mici hublouri lucesc solzi de pești marini devin atât

Te-am căutat peste tot cu nevoia părăsitului numai în mine nu erai înlăuntru de o vreme făcusei curățenie ai trecut prin fiecare om care mă locuise acum retras în cea mai sacră

rufele mele sunt amenințate niciodată nu mi-am făcut griji dar astăzi văzându-mi copacul metalic cu frunze de prelată și rugina crengilor pe post de paie de cuib am început să mă tem

mai mult ca sigur că prin articulațiile mele scrâșnesc oameni din moment ce mă identific reumatismal cu durerile din mine chiar și când mă așez îi simt cum țipă dedesubt sufletele se fac

mă întreb de ce în fiecare primăvară trebuie să schimbăm felul de a respira cu unul subacvatic nu mai există străzi câmpii iar soarele plutește ca o meduză aproape de țărmul

zâmbesc în timp ce lupți cu mâine bătrânii își caută cel mai strâmt loc să se poată retrage lăuntric copiii se ascund după lacrimi întru părinți ceilalți cultivă motivații pe sub

a trecut martie iar eu nu mi-am împletit fir un înger un dumnezeu un înger un dumnezeu m-ar fi apărat de iubirea asta un imens nod moarte răsucită pe viață nici nu mai știu când trăiesc

odaia era așa de măruntă când ridicam brațele sprijineam un glob de var în salteaua de paie lăsam gropi bunica se făcea melc noaptea târziu și mă primea în căsuța ei de povești nu-mi

poarta s-a trântit ca un gând descumpănit o horă de frunze cu suflet pelerin neliniști lovesc din coadă de scorpion trupul stigmat de timp plimbă o umbră gravă pe ceea ce

pe lângă cei dragi mie în viața aceasta mi-ați devenit și voi mi-e dat să vă am prieteni simțiți fericirea mea sparge echilibrul reacției în lanț crescând vertiginos înspre nemurire mi-e

o boare îndrăzneață mă ia cu asalt nu mă lupt cu un asemenea dușman cad prizonieră dar nu-mi pasă din moment ce în curtea mea înflorește un fel de pene zburlite într-un arbore de

noaptea se luptă dâră de sânge impresionist împrăștiată pe o lamă de laborator nu știu dacă să-i zic durere sau piercing cu clești de rac în cărnurile unde credeam că doar iubirea pe

bărbatul virtual are tot timpul un motor de căutare colindă lumea în viteză prin pagini ca pe autostrăzi deschise pe loc dacă vrea își ia un teren îi zice sait își ridică o bibliotecă și

vremea e mereu veștedă o pasăre vine rotind aerul îmi cântă de pocnesc mugurii timpul meu nu mai înmugurește brațele sunt niște obiecte de piele te simt în sânul lipsă ca o gheară

În fiecare zi, traversez. La ce v-ați gândit?! Nu, nicidecum. Nici nu poate fi vorba. Ar fi prea comun. Și-apoi, pe acolo poate trece orișicine. Oricând. Ferestre. Mari, albastre, rotunde, de

se zbate luna ca o camă în geamul flambat la răsărit oamenii par grinzi de biserică din care sfinții își cioplesc fața psalmii ajung din calupuri de aer ciugulite de păsări casele au

să ne întâlnim sumar pe plajă să vedem cum face marea dragoste cu peștii vapoarele stabilopozii în spume degetele soarelui țărmul fierbinte cu noi (23 martie 2011)

din mine se aud clopote ca atunci când paște o turmă pe sufletul meu crud mieii neștiutori îmi zburdă să mă tem oare de ochii lor plânși cumva să mă bucur atâta timp cât mai sunt oameni

cuvinte cuvinte cuvinte cuvinte și poate nu credeți am rămas mută unii mă veți înțelege cu ochii pe mine acum cea din cuvinte m-am plimbat prin vechiul oraș imperial la vremea

mă aprind ca o lampă de grădină peste primăvară în lipsa ta zilele îmi par niște bocitoare plouă peste îmbrățișarea mea gălbuie mă defectez sentimental un timp mai pâlpâi cu efect