Ottilia Ardeleanu

a trecut martie iar eu nu mi-am împletit fir un înger un dumnezeu un înger un dumnezeu m-ar fi apărat de iubirea asta un imens nod moarte răsucită pe viață nici nu mai știu când trăiesc

odaia era așa de măruntă când ridicam brațele sprijineam un glob de var în salteaua de paie lăsam gropi bunica se făcea melc noaptea târziu și mă primea în căsuța ei de povești nu-mi

poarta s-a trântit ca un gând descumpănit o horă de frunze cu suflet pelerin neliniști lovesc din coadă de scorpion trupul stigmat de timp plimbă o umbră gravă pe ceea ce

pe lângă cei dragi mie în viața aceasta mi-ați devenit și voi mi-e dat să vă am prieteni simțiți fericirea mea sparge echilibrul reacției în lanț crescând vertiginos înspre nemurire mi-e

o boare îndrăzneață mă ia cu asalt nu mă lupt cu un asemenea dușman cad prizonieră dar nu-mi pasă din moment ce în curtea mea înflorește un fel de pene zburlite într-un arbore de

noaptea se luptă dâră de sânge impresionist împrăștiată pe o lamă de laborator nu știu dacă să-i zic durere sau piercing cu clești de rac în cărnurile unde credeam că doar iubirea pe

bărbatul virtual are tot timpul un motor de căutare colindă lumea în viteză prin pagini ca pe autostrăzi deschise pe loc dacă vrea își ia un teren îi zice sait își ridică o bibliotecă și

vremea e mereu veștedă o pasăre vine rotind aerul îmi cântă de pocnesc mugurii timpul meu nu mai înmugurește brațele sunt niște obiecte de piele te simt în sânul lipsă ca o gheară

În fiecare zi, traversez. La ce v-ați gândit?! Nu, nicidecum. Nici nu poate fi vorba. Ar fi prea comun. Și-apoi, pe acolo poate trece orișicine. Oricând. Ferestre. Mari, albastre, rotunde, de

se zbate luna ca o camă în geamul flambat la răsărit oamenii par grinzi de biserică din care sfinții își cioplesc fața psalmii ajung din calupuri de aer ciugulite de păsări casele au

să ne întâlnim sumar pe plajă să vedem cum face marea dragoste cu peștii vapoarele stabilopozii în spume degetele soarelui țărmul fierbinte cu noi (23 martie 2011)

din mine se aud clopote ca atunci când paște o turmă pe sufletul meu crud mieii neștiutori îmi zburdă să mă tem oare de ochii lor plânși cumva să mă bucur atâta timp cât mai sunt oameni

cuvinte cuvinte cuvinte cuvinte și poate nu credeți am rămas mută unii mă veți înțelege cu ochii pe mine acum cea din cuvinte m-am plimbat prin vechiul oraș imperial la vremea

mă aprind ca o lampă de grădină peste primăvară în lipsa ta zilele îmi par niște bocitoare plouă peste îmbrățișarea mea gălbuie mă defectez sentimental un timp mai pâlpâi cu efect

fiecare zi amurgește în mine ochiul ei vânăt mă despică dintr-o privire de parcă ar fi lama unui ucigaș obsedat de gâtul de venele mele gândul meu încape în palma unui sfânt care și-a

uneori lumea e o arcă plină cu suflete se depărtează de noi până nu o mai zărim deloc prin ochii mâloși cu irizări din crengi de copaci hoinari irișii peștilor putreziți și luna acoperită de

la naiba toți dar toți sunt niște dependenți de lapte de mamă destin droguri iubire mătușatamara efectul de seră fmi de picioarele lor crescute din memorie și cum străpung aerul cu

de un timp mă locuiește o nebună aleargă prin țesuturi cu picioarele goale și albe se întinde pe inimă pe diafragmă urme de falange își flutură pletele prin ochii mei ca

cub de gheață într-un pahar de bătrână oamenii crâșme în drum ca să îți verși amarul prune scuturate zilele putrezesc lăuntric mai mereu se lălăie petrecăreți când înainte

pe colacii de zăpadă ghiocei luminează drumul babelor de bătrânețe se urnesc așa alegoric nu nu mai degrabă își scot hainele în timp ce se afundă în lume (doamne doar n-or face

femeile plâng mereu nici ele nu știu de ce să impresioneze singurătatea să anunțe nașterea moartea ori altă cucoană stridentă fericireeeeee lacrimile zâmbesc în cristalin nu le doare

o parte din mine se află în voi cuvântul acest fel în care se digeră ființa mea e ștampilată de trecerea voastră fără grijă hrană flămânzilor vulpilor deopotrivă articol de