Ottilia Ardeleanu

când laptele dă în foc mi-aduc aminte cum irumpeau ochii în plâns de prea multă fierbere mă apropiam de obrazul ei îmi frigeam buzele dar scăpam de toată răceala din oameni pupilele mi se

ai semnat pentru viză de flotant în inima mea am acceptat aveam o cameră goală ai mobilat-o în timp cu cele necesare unui suflet iubirea ta sticloasă aerul acela

chipeșa asta din fotografie e mama tocmai ea se șterge pe șorț de gustul pâinii ascultăm focul din vatră umbrele noastre se năpustesc pe ziduri ieșite din povești capete de zmei au închis toate

tată nu zăbovi nu te opri din drum nu spune de rău caută-mă unde-și lasă dealul umbra jos- jos peste ramurile tale nu chema norii sunt peste tot lași tată de câte ori or cânta cocoșii să

panoramă cu nimeni nu copii nu părinți nu națiune liniște cu miros de uleiuri esențiale dintr-o mie de biserici stratul de ozon plin cu sfinți să facem o infuzie ori

într-o zi un bocanc m-a strivit iar lacrimile mi s-au spart în definiții de culoare printre gene după ce m-a cules inutil obiect aruncat aiurea nici măcar într-un coș ori la groapa

ne-am certat ploua vrăjmaș am ieșit în fugă pământul mă urmărea îmi lua amprente rămăsesem fără vorbe încă sângerau hainele ude trădau neliniști mă prinsese noaptea ca o

până la iubire trebuie să simți cum te curtează moartea te răpune la pat în timp ce zaci aiurezi la iubire trupul te doare ca și când ai trecut prin toate supunerile ei fecioara asta

în nu știu câte lacăte te țin legendă tezaur taină ce-oi fi războaiele lumii de dragoste oare la porțile tale s-au dat istoria a scris hărți nu oameni nu vreau să te mai atingă

toarnă în găleți ce mai toarnă sunt ude casele până la piele văzduhul cântă ca o goarnă cenușă e lumea cenușă în vatră pustiu așezat turcește urâtul zâmbrește la ușă

pe drumul ce-o lua pe lângă cumpănă în straie ca tăciunele treceau sătenii cum și pacea în căutarea ilincăi o îmbrăcară în mireasă și plânseră ce altceva să facă la picioarele unei fete de

luna a rămas prinsă în plasa de pește a tatei se zbate sub șopru mă tem c-o să se usuce întunericul răsfir fotografiile pe masa din antreu frigul își bagă și el nasul adie amintirile ies

orașul meu din umbrele rotunde înțepate cenușii cu linii negre pe care nu se așază rândunici cu franjuri cozi de șoareci speriați unul lângă altul fiidcă citiseră ceva într-o carte cu margini

mi-am căutat potrivirea în fel și fel de oameni i-am lăsat să împrumute din felul meu simplu și nu am plâns de durere când au mușcat mi-au lăsat poteci de sânge tot adn-ul acestora e în

de atâta purtat s-au subțiat cuvintele ies rar și se așază pe despicătura unei fraze din două în două silabe e umbră mereu în dosul acestei fibre și același aer irespirabil versurile nu mai

steluțele se oferă pentru suflet pentru starea aceea de resuscitare când îți dai seama că moartea este pe lumea cealaltă iar tu o sfidezi pur și simplu privind prin oameni ca printr-un film

mă lași fără cuvinte îmi pierd identitatea nu mă găsesc pe nicăieri aș putea da o căutare rapidă dar mi s-ar întoarce acel ipocrit not found când eu sunt peste tot pe unde te scriu fără

Dacă soarele nu iese în vreo zi pe cer, îl pun eu de mână. Îi pun diacriticele să se înțeleagă de ce neam e. Îi pun și punctuație. Virgulele, să nu-i lipsească vreo rază. Toate cratimele cât ține

mă păcat de saitu ăsta e ca și cum aș avea o bucată de pământ și o las în paragină mă vine altul să o lucreze și nu iese nimic ori se umple de rod dar o fură hoții păcat să ne dea Dumnezeu fie