Ottilia Ardeleanu

ne-am certat ploua vrăjmaș am ieșit în fugă pământul mă urmărea îmi lua amprente rămăsesem fără vorbe încă sângerau hainele ude trădau neliniști mă prinsese noaptea ca o

până la iubire trebuie să simți cum te curtează moartea te răpune la pat în timp ce zaci aiurezi la iubire trupul te doare ca și când ai trecut prin toate supunerile ei fecioara asta

în nu știu câte lacăte te țin legendă tezaur taină ce-oi fi războaiele lumii de dragoste oare la porțile tale s-au dat istoria a scris hărți nu oameni nu vreau să te mai atingă

toarnă în găleți ce mai toarnă sunt ude casele până la piele văzduhul cântă ca o goarnă cenușă e lumea cenușă în vatră pustiu așezat turcește urâtul zâmbrește la ușă

pe drumul ce-o lua pe lângă cumpănă în straie ca tăciunele treceau sătenii cum și pacea în căutarea ilincăi o îmbrăcară în mireasă și plânseră ce altceva să facă la picioarele unei fete de

luna a rămas prinsă în plasa de pește a tatei se zbate sub șopru mă tem c-o să se usuce întunericul răsfir fotografiile pe masa din antreu frigul își bagă și el nasul adie amintirile ies

orașul meu din umbrele rotunde înțepate cenușii cu linii negre pe care nu se așază rândunici cu franjuri cozi de șoareci speriați unul lângă altul fiidcă citiseră ceva într-o carte cu margini

mi-am căutat potrivirea în fel și fel de oameni i-am lăsat să împrumute din felul meu simplu și nu am plâns de durere când au mușcat mi-au lăsat poteci de sânge tot adn-ul acestora e în

de atâta purtat s-au subțiat cuvintele ies rar și se așază pe despicătura unei fraze din două în două silabe e umbră mereu în dosul acestei fibre și același aer irespirabil versurile nu mai

steluțele se oferă pentru suflet pentru starea aceea de resuscitare când îți dai seama că moartea este pe lumea cealaltă iar tu o sfidezi pur și simplu privind prin oameni ca printr-un film

mă lași fără cuvinte îmi pierd identitatea nu mă găsesc pe nicăieri aș putea da o căutare rapidă dar mi s-ar întoarce acel ipocrit not found când eu sunt peste tot pe unde te scriu fără

Dacă soarele nu iese în vreo zi pe cer, îl pun eu de mână. Îi pun diacriticele să se înțeleagă de ce neam e. Îi pun și punctuație. Virgulele, să nu-i lipsească vreo rază. Toate cratimele cât ține

mă păcat de saitu ăsta e ca și cum aș avea o bucată de pământ și o las în paragină mă vine altul să o lucreze și nu iese nimic ori se umple de rod dar o fură hoții păcat să ne dea Dumnezeu fie

nu am venit aici pentru a fi lovită trântită jupuită de tot elanul meu cu sfinții tăi ochi privindu-mi goliciunea sufletului îi e de ajuns timpului care mi-a lăsat riduri doar pentru a ghici

pun câteva frunze din tutunul verde-lipicios al dragostei în foița fiebinte a pielii o lipesc doar cât preumblu limba de la un hotar la celălalt cu toate papilele ei metaforice fosforescentă

bucătărioara mea dragă unde pun la uscat acele mirodenii care mă feresc de insecte de făcături de necurat cu tot ce ating de parcă ai fi tu care când intri spui că ești în lumea poveștilor și fiecare

Lu este zaharoasă great again de femeie care-și încearcă măiestria fie și-ntr-un bloc de gheață cam diminutivă vizavi de el cu mult cerebel covăsit iubirea n-are corespondent în altă

toate tufele își fac nevoile în văzul lumii chiar și singurătatea umblă ca o sticlă goală își desface picioarele peste rondurile din parc inscripțiile sunt mereu umede cauciucurile

fotografiile noastre se întâlnesc în cloud coborâm din alb-negru ori color și vizităm timpul de mână strâns ne bucurăm că nu mai trebuie să facem alegeri pe rewind avem același suflet de

între mintea albastră și inima roșie se scutură frunze deghizate în prințese cu câte un condur pierdut prin gropile universului trăim primele zile de toamnă ușor îmbufnate că nu au prins un

dă jos de pe mine acest neglijeu brodat în puncte cu multe virgule de mătase în franjuri și bretele ca niște semne de întrebare spuse poezia unui creion încrezut și pătimaș care făcu uz de