Ottilia Ardeleanu

eu fac piața pun varza transmit indexul plătesc telekomul online sun la engie urgențe nu am gaz să fac o baie fierbinte să dau jos mirosurile omenirii și tot praful de pe tobă car plata de

acolo unde se roagă toți dar ce știu eu la ce se roagă fiecare poate unul pentru ca să învie iubirea poate altul pentru o bucată de pâine ori pentru împăcarea cu vecinul care i-a smuls uluca

bârnele acelea încrucișate aveau nevoie de-un sprijin Iisus și-a oferit trupul în piroane carnea s-a făcut lemn și lemnul carne din carnea păcatului și trup și suflet s-au făcut de-a

soarele s-a spart în oglindă ruginite cioburi pe sub pași scârțâie singurătatea prin oase veștejite e-o pulbere-aurie vremea depusă în riduri și cearcăne reumatice gânduri de toamnă se

totdeauna bolnav i se face transfuzie de iubire de tristețe de singurătate de dumnezeu câți donatori și-au întins brațul pentru vitalitatea sa sângele lui nu e al lui sângele lui este

o altă zi în goliciunea sufletului la o întâlnire mi s-au tot dat coate uite cât vorbește oprește-l tu pe bune eu respect bărbatul în fond despre viața lui arde am ajuns aproape

mă așez între două raze înfipte în umerii țărmului pironindu-l îmi trag deoparte platoșele ca o scoică perlat zâmbesc necuprinsului o răsfrângere de petale primăvăratice aștept să coboare

se dau ceasurile înapoi avem mai multă vreme de îmbrățișări de cuvinte nespuse când mi-e dor fac urât șterg praful dintre noi și aspir câte conotații se bagă în seamă parcă mai ieri

uitarea e un atac de cord te ia prin surprindere nu mai știi de tine câteva milisecunde ești absent revii în tine însuți mirat că mai exiști e doar o întâmplare pulsul iese din zbatere exact

oamenii vin și iau câte o poveste din mine mai târziu spun că e povestea lor că și ei au trăit tristețile amăgirile furtișagurile vieții așa cu fruntea spre panglici de lumină tăiate golurile din

sunt anotimpul care plouă singurătate nu recunoști pe cea căreia îi lipești aripi de cenușă de tine de mine rătăcitoare acvilă fără cuib viața în gheare ne strânge atât inimile noastre

poemul acesta vine dinspre oameni nu l-am scris doar m-am uitat în ochii lor am văzut sclipiri am coborât în fiecare suflet ca într-o mină am cioplit până la zăcământul visat știu cât

aștept un tren oarecare cu ochi de câine albastru aerul mă strânge într-o folie cu soarele la un loc o vrabie desprăfuiește aerul repede repede după formula energiei vremea se scurge

întreaga viață ne auzim clopotele de la florile pe lângă care trecem atent dangătul acelora ne însoțește vremelnic într-o asurzire haotică ne prefacem că trăim agonisind lucruri

două matahale au intrat peste liniștea mea să-mi închidă între zăbrele aerul distinct purtau salopete de firmă să intimideze jumătate din viața mea în preajma lor despre care știu că fie vin cu

viața e un registru grav contabilizează înregistrează semnează pentru tot ce faci uneori te amendează pentru excese te închide în celula cea mai strâmtă umedă și întunecată de unde nici

găsesc un motiv în timp ce beau ceaiul negru și privesc cum cad stropii cioplind pervazul drumul rece și umed îmi pare oarecum prietenos așa strânsă în mine cât să nu incomodez lumea

cine să știe până unde ține adevărul l-a văzut vreodată cineva de unde vine unde locuiește de ce umblă de unul singur prin lume mulți îl caută să-i pună în cârcă suișul ăsta de viață mereu

mă sună nașă-mea ce faci nu vrei să mergem la magazinul chinezesc e singură de șapte ani se plictisește îi antrenează și pe ceilalți în zilele ei câte or mai fi se ține bine îi place să umble

când am deschis fereastra prima dată în seara lăsată pe gânduri chiar pe glaful dinspre grădina de stele luna părea un instrument de ciupit o mână divină pe lângă coarde le-a atins