îl dau naibii
iau o pauză ca la şcoală
când chiuleam cu clasa
şi megeam în parc
închiriam două-trei bărci
dădeam la rame câteva ore
băieţii recitau eminescu
se credeau luceferi noi veronici
unii mai
eu fac piața pun varza
transmit indexul
plătesc telekomul online
sun la engie
urgențe
nu am gaz
să fac o baie fierbinte
să dau jos mirosurile omenirii
și tot praful de pe tobă
car plata de
acolo unde se roagă toți
dar ce știu eu la ce se roagă fiecare
poate unul pentru ca să învie iubirea
poate altul pentru o bucată de pâine
ori pentru împăcarea cu vecinul care i-a smuls uluca
bârnele acelea încrucișate aveau
nevoie de-un sprijin Iisus
și-a oferit trupul
în piroane
carnea s-a făcut lemn
și lemnul
carne din carnea păcatului
și trup și suflet s-au făcut
de-a
soarele s-a spart în oglindă
ruginite cioburi pe sub pași
scârțâie
singurătatea
prin oase veștejite
e-o pulbere-aurie vremea
depusă în riduri și cearcăne
reumatice gânduri
de toamnă se
totdeauna bolnav
i se face transfuzie
de iubire
de tristețe
de singurătate
de dumnezeu
câți donatori
și-au întins brațul pentru
vitalitatea sa
sângele lui nu e al lui
sângele lui este
o altă zi în goliciunea sufletului
la o întâlnire mi s-au tot dat coate
uite cât vorbește oprește-l tu
pe bune
eu respect bărbatul
în fond despre viața lui arde
am ajuns aproape
În Temnița de sub rană, volum apărut la editura PIM, Iași 2017, găsesc în Teodor Dume un poet al umbrelor, care a învățat să-și poarte singurătatea, pe urmele lui tata.
Prefațat de Cezarina Adamescu
mă așez între două raze
înfipte în umerii țărmului pironindu-l
îmi trag deoparte platoșele
ca o scoică perlat zâmbesc necuprinsului
o răsfrângere de petale primăvăratice
aștept să coboare
Ploaie de vară
Torențială,
Brutală,
Peste oraș s-a abătut
Crunt.
Lovește, zdrobește,
Se burzuluiește.
Pe străzi rătăcește
Haiducește.
Plouă ne-ncetat
Sacadat,
Ritmat,
În stil de rock,
Cu
se dau ceasurile înapoi
avem mai multă vreme de îmbrățișări
de cuvinte nespuse
când mi-e dor fac urât
șterg praful dintre noi și aspir
câte conotații se bagă în seamă
parcă mai ieri
uitarea e un atac de cord
te ia prin surprindere
nu mai știi de tine
câteva milisecunde ești absent
revii în tine însuți mirat
că mai exiști e doar o întâmplare
pulsul iese din zbatere
exact
oamenii vin și iau câte o poveste din mine mai târziu spun că e povestea lor că și ei au trăit tristețile amăgirile furtișagurile vieții așa cu fruntea spre panglici de lumină tăiate golurile din
sunt anotimpul care
plouă
singurătate nu
recunoști pe cea căreia îi
lipești aripi de
cenușă de tine
de mine rătăcitoare
acvilă fără cuib
viața în gheare ne
strânge atât
inimile noastre
poemul acesta vine dinspre oameni
nu l-am scris
doar m-am uitat în ochii lor
am văzut sclipiri
am coborât în fiecare suflet
ca într-o mină
am cioplit până la zăcământul visat
știu cât
aștept un tren oarecare
cu ochi de câine albastru
aerul mă strânge într-o folie
cu soarele la un loc
o vrabie desprăfuiește aerul
repede repede
după formula energiei
vremea se scurge
întreaga viață ne auzim clopotele
de la florile pe lângă care trecem
atent
dangătul acelora ne însoțește vremelnic
într-o asurzire haotică
ne prefacem că trăim agonisind
lucruri
două matahale au intrat peste liniștea mea
să-mi închidă între zăbrele aerul distinct
purtau salopete de firmă să intimideze jumătate din viața mea
în preajma lor despre care știu că fie vin cu
îmi plac ceasurile de mână
am un rastel întreg împotriva timpului
așezate după codul culorilor
după ace sau inscripții
după valoarea lor sentimentală sau financiară
după catarame și alte
viața e un registru grav
contabilizează înregistrează semnează
pentru tot ce faci uneori te amendează pentru excese
te închide în celula cea mai strâmtă umedă și întunecată
de unde nici
găsesc un motiv
în timp ce beau ceaiul negru
și privesc cum cad stropii
cioplind pervazul
drumul rece și umed îmi pare
oarecum prietenos
așa strânsă în mine cât să nu
incomodez
lumea
cine să știe până unde ține adevărul
l-a văzut vreodată cineva
de unde vine
unde locuiește
de ce umblă de unul singur prin lume
mulți îl caută
să-i pună în cârcă suișul ăsta de viață
mereu
mă sună nașă-mea
ce faci nu vrei să mergem la magazinul chinezesc
e singură de șapte ani se plictisește
îi antrenează și pe ceilalți în zilele ei câte or mai fi
se ține bine îi place să umble
când am deschis fereastra
prima dată în seara lăsată
pe gânduri
chiar pe glaful dinspre
grădina de stele
luna părea un instrument
de ciupit
o mână divină
pe lângă coarde
le-a atins