poem cu aripi și ceasornic

Spiritul are nevoie de uimire la orice vârstă, copilăria oaza la care mereu ne întoarcem: /aveam aripi de fluturi/. Pe măsură ce aripile descresc totul se schimbă în afara noastră, oaza rămâne la interior. Ferice de copilul cu marea la picioare.
Rememorarea are darul de a ne exprima neuitarea în cuvintele de acum. Mi-a plăcut tonul calm, liniștea mării în adâncuri.

Vizualizezi „timpul” prin viziuni esoterice, până spre capătul lui în care se prefigurează veșnicia, și „zâmbești necuprinsului” în care ai vrea să te metamorfozezi, pentru a avea un corp nemărginit, și „învârți acele ceasornicului în sens invers”, pentru a ajunge la vârsta „copilăriei”, cea mai ușoară, fără griji și probleme și cea mai frumoasă vârstă, influențată de ludic.
Amintirea te „plimbă pe poteci de demult”, prin meandrele copilăriei, în care ai dori să trăiești veșnic, prin siderarea și suspendarea timpului.

mă bucură popasul și cuvintele voastre. Vă mulțumesc.