Poeta Luminița Zaharia este la a 18-a carte de poezii, numită Singură-n simulator, apărută în 2020, la editura Astralis, București. O citesc de suficientă vreme pe Luminița și consider oricare dintre
am o vârstă frumoasă
nu divulg
vă propun să mă priviți
și să vă spuneți părerea
apropiați-vă
așa
mai faceți un pas
ușor la dreapta
mă vedeți
nu
aici
aici unde se află cuvintele
dacă
știi când ai frisoane de dragoste e una și
când ai frisoane de boală e alta
ai impresia unui fel de nemurire absurd
nu-ți prea dai importanță preferi lucruri urâte
uneori te prostituezi în
fac mâncarea ta preferată
fasole cu ciolan afumat
tot timpul cât pregătesc ingredientele zâmbesc
fiindcă știu că te va bucura
doar ambientul te va face cum intri pe ușă
să dai jos de pe tine
au ieșit în stradă
întâi ghioceii pentru
aducerea la cunoștință a nevoii de viață
apoi niște nămeți revoltați
pentru
oamenii
nemulțumiți de aerul cenușiu al zilei
toți lătrătorii de
pe stradă soarele merge ca o cocoașă în spatele meu
toată lumea îl arată cu degetul
unii mai curioși chiar vin și pun mâna
atunci simt o lejeritate de parcă
fiecare se depărtează cu o rază din
am înfipt soarele într-o lamă de cuțit
lavabil s-a scurs pe masă
pe scaunele singuratice
podeaua este o mare roșie
iar eu
ca un rac
întotdeauna abdic în fața destinului
nu știu ce mi-a
nu îmi place
poezia creață pătrată simetrică
înflorită mirositoare
bombastică
scremută lângă ceaunul cu sarmale
umplută cu rahat
spumegând pe la gura țapului
colindată sorcovită
ori
fata asta strânge gunoaiele din ochii noștri
șchioapătă și surâde trist privește drept
nu clipește când adună frunzele moarte și fluieră
chiar dacă plouă mărunt nu se grăbește fluieră
trenul de
femeile cu o mie de suflete mușcă din bărbați
din aerul prin care se mișcă spre o viață ciudată
făcută din momente trăite doar dacă știi
ce înseamnă a trăi cât îți propui
să faci anume
cuvinte
cuvinte cuvinte cuvinte
și poate nu
credeți
am rămas
mută
unii mă veți
înțelege cu ochii
pe mine
acum cea din
cuvinte
m-am plimbat prin
vechiul oraș imperial
la vremea
se învârte în jurul capului
pe calea robilor
tâmplele sunt bătătorite de aura densă
în fiecare noapte călători noi
coboară lasă bagajele
și-apoi mă colindă
unii își uită memoriile
are un aer smerit de sonetist
cum își ține mâinile ca pentru a implora
arta cu aripi de metal se înalță dintre degete
lungi de parcă ar fi anume făcute să cânte la cuvinte albe
notele grave reies
Azi două lucruri m-au deranjat. Cățelușa prea costelivă și un comentariu. Cam prea ipocrit. Mă gândesc de ce ne numim oameni. Cuvântul acesta este prea frumos. Este o podoabă de așezat în pomul unui
opriți pădurea
năvălește în ochii mei
mi se urcă pe umeri
în cap fiarele păsările
florile sălbatic îmi cresc pe glezne
iarba mi se lipește de genunchi
istoria se strecoară ca
luminile orașului ne prind în plase de fluturi
ne zbatem în ele și nu putem ieși
avem viață scurtă
un fel de carpe diem
străzile merg din una în alta ca un zid care se vede
de pe lună suntem
eu am fumat
în copilărie
plantam lujere
nu mă vedeam dintre ele
la cules
corbi creșteau din mâinile mele
aripi până la coate
capotul avea bustul smolit
în coșare lanuri de foi
vioara a murit
în mâinile mele
obosite să frământe acorduri
tăcerea este un dirijor tânăr
singure în reverberație
dezamăgirile
pe portativ
tristețea se cântă
după diez
în do
unora puțin
le pasă
ei vor să trăiască
acum
aici
nu la sânul lui
dumnezeu
le-a dat libertate
bine a făcut
câți își vor da seama că au pus-o
pe dos și au ieșit în văzul lumii
cum ies
o să sufăr un pic ca și când
sufletul mi-aș scoate o țeapă
minusculă din deget
aș afla că ești
o moarte
puțină
tot ce însemni
prin vasele mele
de croazieră
cerul
scena întâi
el se uită prin ochii ei
ca prin două lumini care
se unesc în pântec
ea are frumusețea iubirii
tăcerea este dată la maxim
se aud inimile cum
ticăie orologiul brașovului ora
Toarce Toamna grânele
Și își umple poalele.
Își anină bob de viță
La urechi și pe altiță.
Coase salbă grea de fructe,
Stropi de ploaie-și pune-n frunte,
Și la mijloc – brâu mănos,
Să ne fie cu
fiecare zi amurgește
în mine
ochiul ei vânăt mă despică
dintr-o privire de parcă ar fi
lama unui ucigaș
obsedat de gâtul
de venele mele
gândul meu încape în
palma unui sfânt care și-a