Ottilia Ardeleanu

înainte de toate o femeie caldă o pâine de femeie la masa singurătății când trebuie să prinzi ultimul vapor și după ce vei fi răscolind mări și țări și mă vei fi ținut fără somn și fără niciun

de ce se face crucea din piatră e simplu ea este suma pietrelor primite de-a lungul vieții unele răni niciodată nu se închid acolo încă mai încap bârfele lumii de câte ori văd o cruce fac

orașul începea de sus din forfotă șerpii își aruncau sâsâielile colorate peste cuiburile ierbii agățate oarecum la balcoane scări de lumină coborau în cute de culoarea libertății un fel de

gălbenușul dimineții plesnește forfecat de clești de crab se scurge prin scoica depărtării dâre aprinse ca lumânări de înviere urcă pe zidurile adormite ciupind umbrele ceară topită pe

Poeta Luminița Zaharia este la a 18-a carte de poezii, numită Singură-n simulator, apărută în 2020, la editura Astralis, București. O citesc de suficientă vreme pe Luminița și consider oricare dintre

am o vârstă frumoasă nu divulg vă propun să mă priviți și să vă spuneți părerea apropiați-vă așa mai faceți un pas ușor la dreapta mă vedeți nu aici aici unde se află cuvintele dacă

știi când ai frisoane de dragoste e una și când ai frisoane de boală e alta ai impresia unui fel de nemurire absurd nu-ți prea dai importanță preferi lucruri urâte uneori te prostituezi în

fac mâncarea ta preferată fasole cu ciolan afumat tot timpul cât pregătesc ingredientele zâmbesc fiindcă știu că te va bucura doar ambientul te va face cum intri pe ușă să dai jos de pe tine

au ieșit în stradă întâi ghioceii pentru aducerea la cunoștință a nevoii de viață apoi niște nămeți revoltați pentru oamenii nemulțumiți de aerul cenușiu al zilei toți lătrătorii de

pe stradă soarele merge ca o cocoașă în spatele meu toată lumea îl arată cu degetul unii mai curioși chiar vin și pun mâna atunci simt o lejeritate de parcă fiecare se depărtează cu o rază din

nu îmi place poezia creață pătrată simetrică înflorită mirositoare bombastică scremută lângă ceaunul cu sarmale umplută cu rahat spumegând pe la gura țapului colindată sorcovită ori

fata asta strânge gunoaiele din ochii noștri șchioapătă și surâde trist privește drept nu clipește când adună frunzele moarte și fluieră chiar dacă plouă mărunt nu se grăbește fluieră trenul de

cuvinte cuvinte cuvinte cuvinte și poate nu credeți am rămas mută unii mă veți înțelege cu ochii pe mine acum cea din cuvinte m-am plimbat prin vechiul oraș imperial la vremea

se învârte în jurul capului pe calea robilor tâmplele sunt bătătorite de aura densă în fiecare noapte călători noi coboară lasă bagajele și-apoi mă colindă unii își uită memoriile

are un aer smerit de sonetist cum își ține mâinile ca pentru a implora arta cu aripi de metal se înalță dintre degete lungi de parcă ar fi anume făcute să cânte la cuvinte albe notele grave reies

Azi două lucruri m-au deranjat. Cățelușa prea costelivă și un comentariu. Cam prea ipocrit. Mă gândesc de ce ne numim oameni. Cuvântul acesta este prea frumos. Este o podoabă de așezat în pomul unui

nu știu cum cresc rănile una din alta zăpăcindu-mi sângele se deschid trufașe în piele o răscruce de drumuri pârâuri purpurii toate toate duc la tine

opriți pădurea năvălește în ochii mei mi se urcă pe umeri în cap fiarele păsările florile sălbatic îmi cresc pe glezne iarba mi se lipește de genunchi istoria se strecoară ca

eu am fumat în copilărie plantam lujere nu mă vedeam dintre ele la cules corbi creșteau din mâinile mele aripi până la coate capotul avea bustul smolit în coșare lanuri de foi

vioara a murit în mâinile mele obosite să frământe acorduri tăcerea este un dirijor tânăr singure în reverberație dezamăgirile pe portativ tristețea se cântă după diez în do

unora puțin le pasă ei vor să trăiască acum aici nu la sânul lui dumnezeu le-a dat libertate bine a făcut câți își vor da seama că au pus-o pe dos și au ieșit în văzul lumii cum ies