Ottilia Ardeleanu

primăvară fonetică pentru câtă vreme nedomolită în demersuri și inițiative din capul locului ne pasc invazii de tonuri din cenușa lumii încă fierbinte nu-i a mirare că în alb

tot aerul se va răscula va vocifera în fața casei mele tactic își va așeza copacii de-o parte tufele de cealaltă gardurile vii în față copacii își vor ascuți crengile frunzele fructele și omizile și

să ne-așezăm la o porție de singurătate paharul e plin și jumătatea lui până în gât de lichidul acela nimic nu mă îndeamnă spre însămi făptura ivită dintr-o întâmplare o masă de liniște

o mână de colindători și clopotul bisericii la ușa orașului se cântă ca la o îngropare sub taxe viața a pus impozit pe fiecare venit pe lume sculați gazde nu dormiți se aude printre

limba poetului iubirea – nimic să o stingă (17 iulie 2011)

explică-mi de ce am săpat atâtea hectare pe arșiță mâncând toată ziua o mămăligă rece cu două cepe iuți și-un colț de brânză cu setea stinsă de-un ulcior pitit la piciorul unui dafin țanțoș

în oglindă tu între rosturi pereți albaștri levănțică sprayuri creme bureți clăbuc de șampon săpun spumă tăișuri de diamant în lame dinți de pieptene ironic forfecuțe lac de unghii

Mamă, nu sunt lângă tine să mai ațâț focul să duc cenușa dimineața s-acopăr tălpile copacilor cu ea să mai poată păși către primăvară să ne întâmpine cu brațe de flori fără degerături pe la

îngrijorare îngerii adună încă rămășițe sub dărâmături alice caută țara minunilor nu mai există gemenii se grăbesc la serviciu neștiind că au ajuns într-o stațiune la odihnă nedumeriți unii

avea mereu ceva sfânt în priviri vorbe gesturi până și zâmbetul era altfel când își făcea cruce îngenunchea și timpul smerite erau florile via răzoarele animalele amuțeau numai ea știa să

să ai curaj a recunoaște cât ești de laș să-ți revendici drepturile nu să le aștepți ca pe iubirile de-o noapte de ipocrit doritor să pari ceea ce nu ești scoțând capul ca să te

a fi sau a nu fi devenit a avea sau a nu avea habar carte parte averea pică greu crucea este imensă nu mai pot duce

pietre colorate înconjoară icoana binecuvântare sfeșnicul are două brațe tu și eu pe trepte soarele întins îmbrățișează un trandafir japonez inima ta deschisă castanul se lasă vânturat la

are importanță copilul cui ești și dacă bunicul e veteran de război de ai mâncat mămăligă cu ceapă ori slănină ori ai trecut prin școală poate ai făcut cambridgeul sorbona sau trotuarul de știi

mă lovesc de somnambulul întuneric mergând în mâini printre perdele spre colțul ferestrei în ramă de aștri care dormitează pe coate parcă pironesc cerul să nu cadă peste dimineața pare în

doar ierni am donat primăverile sinistraților să-și poată ridica lanuri dintre rădăcini case dintre coroane diguri spaimelor râul să-l mute la marginea suferinței am dăruit verile