Ottilia Ardeleanu

îngrijorare îngerii adună încă rămășițe sub dărâmături alice caută țara minunilor nu mai există gemenii se grăbesc la serviciu neștiind că au ajuns într-o stațiune la odihnă nedumeriți unii

avea mereu ceva sfânt în priviri vorbe gesturi până și zâmbetul era altfel când își făcea cruce îngenunchea și timpul smerite erau florile via răzoarele animalele amuțeau numai ea știa să

să ai curaj a recunoaște cât ești de laș să-ți revendici drepturile nu să le aștepți ca pe iubirile de-o noapte de ipocrit doritor să pari ceea ce nu ești scoțând capul ca să te

a fi sau a nu fi devenit a avea sau a nu avea habar carte parte averea pică greu crucea este imensă nu mai pot duce

pietre colorate înconjoară icoana binecuvântare sfeșnicul are două brațe tu și eu pe trepte soarele întins îmbrățișează un trandafir japonez inima ta deschisă castanul se lasă vânturat la

are importanță copilul cui ești și dacă bunicul e veteran de război de ai mâncat mămăligă cu ceapă ori slănină ori ai trecut prin școală poate ai făcut cambridgeul sorbona sau trotuarul de știi

mă lovesc de somnambulul întuneric mergând în mâini printre perdele spre colțul ferestrei în ramă de aștri care dormitează pe coate parcă pironesc cerul să nu cadă peste dimineața pare în

doar ierni am donat primăverile sinistraților să-și poată ridica lanuri dintre rădăcini case dintre coroane diguri spaimelor râul să-l mute la marginea suferinței am dăruit verile

viața își face numărul de circ la trapez aruncând leul în foc prin meridian râdem pe față ni se citește libertatea de expresie din cuvinte facem bășcălie teatru pe stradă cultura e un

aceeași sală goală viața nu se umple niciodată la refuz oamenii sunt chemați imaginați-vă cum ne aflăm în era tehnologiei avansate nimeni nu vine de bunăvoie se cere o motivație doar cei mărunți

Se pare că Dumnezeu ne răsfață cu toate dăruitele! Privesc înspre toate acestea ca pe ceva născut, iar nu făcut! Suntem mulțimi disjuncte pe plajă, nisipul ne suportă toate întoarcerile. De pe o

Lily, micuța chiliană, tovarășa Arlette, madame Robert Arnoux, Mrs Richardson, Kuriko și madame Ricardo Somocurcio se numea în realitate Otilia. Otilita. „De când era atâtica Otiliei îi era rușine

“Fais pas le con, imbécile!”- îi strigă un clochard duhnind a vin, pierdut cu totul într-o uriașă pelerină și având o barbă “enormă care părea ba cenușie, ba albicioasă.”. Fără a-l

Era un bărbat pe cât de pirpiriu, pe atât de încrezut în forțele sale. O figură bestială. Când ieșea în public, nimeni nu îndrăznea să intre în vorbă cu el așa, fără să aibă vreun motiv întemeiat,

ce frumos se scutură toamna peste mine frunzele au făcut coroană un tei se închină trăgând soarele după el și vrăbiile după el tulbură norii care picotind au căzut din scaune parcă mă