Oancea Sorin

Parcă e o ploaie de poezii pe cer, atât de departe de lumea asta, cer, un fel de undiță cosmică și vie, cer, un telescop care separă iluziile, cer, o umbră de versuri intergalactice să rimeze

Am văzut cum mă pot minți mințile Am văzut când mă pot minți mințile Am văzut tatuajul mincinos când s-a luminat camera Am văzut ce mă pot minți mințile de cum s-a luminat tatuajul

Pe atunci discurile compacte erau oameni vedetele pop erau prietenii și melodiile erau chitări crăpate și corzile se rupeau des ne văicăream infantili în semiobscur Pe atunci discurile compacte

totul e ín la minor și apăsător straniu cã a venit și un nor obscur că se ascunde în dor totul e în la minor și apăsător ca un trăgaci la televizor ca un radio bruiat pe coridor totul e în la

Îmi caut umbrele în suflet pe planeta amuțită de efemeritate, mai aproape de originea uitată în promisiunile de om neghiob către o oglindă vicleană și rece... Sunt un poet neglijat de lume la

ațipit la visul rupt din rai. Iarba mi-a mângâiat fața cu frică iar oamenii au venit să mă învie. Bucurie celor ce ies din vise! strigam înfășat de umbrele lor în iarba strivită de trudă.

când poeziile vor cădea ca perdelele peste fantome; va ninge, ninge, ninge, ninge cu fulgi mari, mari, mari, din lacrimile unui virus, Lumina va erupe șchioapă, mă va irita ca o infecție de

Când a vrut (Dumnezeu), ne-a ambalat peste stele și apoi ne-a micșorat. Au curs munții val cu val în mare sub pașii noștri magnifici. Când am vrut (noi), lumina s-a stins în camera cu umbre de

În târg se înserează cu lacrimi roșii de soare, curge lumina în felinare și suflete, pe bănci reci la alei de frunze căzute: galbene, roșii, verzi, ofilite; eu dau pagina înfrigurat de manele și

Doar în căști mai aud lumea pe care am crescut, ca o ciupercă cu ochii mirați, și, mirați - o bufniță uitată pe o bancă pe lângă care trec golanii și domnii, în același sordid prea-uman care mă

Cumpăram o merdenea fierbinte, pe la Rossetti, cu palmele de pod de Brăilița, alură de Mazzepa, și vorba de Șchei, mofturos pe lumea miticilor, și, nu, nu mai știu, erau licurici pe lângă

Un scaun pe zi e necesar ca o pipă stinsă și transpirația pe ceafă. Răd omonimele de paronime în neînțelegerea de fereastră deschisă de vânt cum face umbră pământului ca un om venit din abis.

Am văzut prin pielea mea aceșți adulți jerpeliți și bandajați de părăsire și am plâns cu ei eram negenerația noastră de nepăsare eram România noastră fugară din orizontul roșu eram bibliotecile

Se înseninează cerul, ploile se scriu pe asfalt. Zorii urcă vacarmul străzii, trecători calcă lent pe geam. O minusculă umbră se apropie de sol până se aude pleosc. Numai un martor de la etajul

Povestim... povestim... povestim datorită acestei iubiri de învățătură. Am o pălărie care vorbește prostii și se crede prea sus pe scăfârlie, e fierbinte, fiartă de focul solar. Mă frige pe

Scriu și vorbesc greu și rar... O, lumină! O, lume! O, har! Scriu în reluare, scriu cu opinca. Viața mă duce pe drumuri stricate. Am stat la maluri uitat de lupi și de noapte. Am stat pe

Fluieram ca o vrăbiuță care caută gardul; Sufla vântul lin din aerul condiționat și rece. Planul se încâlcea când venea seara prin câmpie; Mai zgândăream, lent, cu frică, coarda de chitară, Să

Mă tot gândesc la unicul om ca la o sacoșă cu de toate ca la o supravețuire Mă tot gândesc ca un om ca o scriere care vrea idei ca o lacrimă peste o frunză Mă tot pierd în noțiuni ca un

Poți să fugi când scade soarele... poți să... mare... să... aer... să uiți... în suflarea vântului din nord spre un meleag trac curat și viu... să fugi cu soarele zmeu cu

Apare vulturul peste capul meu cu capul în nori cu corpul aici Cu el e un șoim care-mi vine mănușă cu capul în nori cu corpul aici Apare în picaj de vânător de umbră cu capul în nori cu corpul

Desenează un ochi mare cât toată fila pune peste irisul lui albastru de nu mă uita îmbolnăvește irisul cu urechi mici ca de pojar simte durerea acelor bube de fiecare dată când desenezi un ochi

Ambele brațe ale vulturului știu cum se deschid ochii Ambele picioare ale șarpelui știu unde să deschidă ochii Ambele trupuri ale stafiei știu ce nu simt ochii Doar al treilea trup al

La urmă am căzut înfrânt de zgură și gânduri mici La urmă m-am lăsat măcinat în pasta lumii La urmă am devenit o cușcă cu semne de întrebare La urmă i-am văzut și am înțeles unde mă grăbeam Ne

Nu mai e nevoie de roboți ci doar oameni în tablă de idei și automate miliarde de nimeni pentru nimic Nu mai e nevoie să plângi de amor durerea și patima te fac sac un nou experiment al