Planezi în lumea strâmtă și repeți aceeași poezie zgomotoasă.
Am obosit să-ți recit zborul perfect printre blocuri gri.
Cine ți-a spus că ai talent sau dreptul să strâmbi aripi?
Planezi în corpul
Credeți în miracole ? sticlele mele de vodcă,
țuică, gin și mezcal.
Credeți în visele voastre care vi le îndeplinesc
cu părul alb de spaimă că veți dispărea
sau visele voastre seci se vor
Primul cuvânt separă lumina
din orbire și amăgiri
deschide un alai desprins din negura calcaroasă a legilor pronunției.
E un miner salvator
prin uitare
care nu suportă să-i atragi atenția
că
Am un trup .mpeg, și, altul .avi,
pe o felie, zgâriată, de cristal,
unde îmbătrânesc pentru a mă risipi
la rudele, și, necunoscuții mei aproape,
ca dragostea cerului pentru noapte.
Acest trup
Asediul anecdotelor cu ceas scump
devine un ticăit de inimă artificială
pornită să se facă proteică
ca o bucată de caș zvântat,
dar o singură lovitură de clopot
care cade fix între zi și
Eu descriu o piatră din mine
ca un nor de femeie venusiană
și mă înec de o lume în alta
cu vârfuri de cer și everest
cu privirea și auzul blocate
de gândul că totuși dragostea
e altceva decât
Cad rușinat modern de o boală rușinoasă - sufletul
în unde și când se va termina lumina - becurile
reci din aleea înghețată din vina unui ger uman
Cad mai ușor pe o lumină uitată
și nu mai pot
Mare scofală? O lumină peste noi
care ne doare pe retină... Mare scofală?
Se termină și vorbăria, pardon, verbigerația
mulțimii de neofiți incomplet diferențiați.
Din durerea nopții străbat
Vezi culoarul prin care pășește
de parcă ai simți strivirea
sub fiecare pas?
Vezi tavanul sub care se ascunde
de parcă te-ar strivi
greutatea norilor?
Cerul senin de peste nori?
Umbrele
Se moare în metal de un secol
și tu mă obosești cu o decadă
Cândva toți aveau un rulment
uns pe o bârnă de lemn
și fugeau...
Am fugit din patria mea
îmbrăcat în român
și plâng de trei
se ascundea între palme de fum
cu o halbă din față și o pălărie
profil american din societatea
socialistă doar după ce venea
de la culesul cartofilor
din oamenii de porumb.
rămânea clișeu
Dim cuvinte fără stele
surp vorbirea umbrei mele.
Din avântul de cădere,
spre-nceputuri de părere,
umbra doarme, în foneme,
cu fantoma unei steme.
O, părere! Nu, părere!
Arde pielea umbrei
Pata îmi stă de jur-împrejur
zid de indiferență
sunt o furnică
în piatră
Pata se întinde în jucării
zid de sinceritate
sunt iar prunc
în fașe
Pata iese din familia mea
prin zidul
Conan mănâncă în negura peșterii
cugetarea lui Platon despre el
Pasărea fenix îi zâmbește sec
lângă tava cu tablete sparte
De undeva de pe zid un liliac
se întreabă dacă e bolnav sau nu
Conan
Ești o daltă perfectă, iubito,
cerul se trage perdea
peste fereastra ta;
suspendați: lucrătorii
de la drumuri și poduri;
pescărușii în cor
de slavă, în chip de îngeri,
turturelele din
Jonglerul de frunze îmbujorate
Cum caruselul le mișcă pe alee
Tu vezi acestea-n mine adunate
Îmi prinzi din lume pe cornee
Albastrul tău murdar de libertate
Margine de neputincioasă
Exaltații toamnei m-au exilat, cochilie
Învelită cu o frunză roasă de vânt.
Pași în tină, afundatu-m-a în glie
Cerbul solitar înlăcrimat pe pământ.
Unde-s hrăniți cu lapte de aprilie
Ghiocei,
Cocorii părăseau în lumina d'amurg,
Umbre de veri peste candele scurg.
Un ecou, în timpane galeră, răsună,
O lumină tăcută, parcă-s norii ce tună.
Sutem lincșii frumoși, singuratici,
Pierduți
Mă spiralam
- un cartof pe băț - amețit
de sincer... de calm;
în lipsa verii. Tu încurcai
pe serpentina mea ademenitor
de abruptă, vie în amurgul îmbujorat;
aleea de vise cu frunze
căzute
Puneți coarda în text! striga absent
Orfeu cu lira pisică torcând.
Eu mă pierdeam cu intervalul, în măsura
albă de durere și intertext.
Trebuie să citim nu să cităm! mă apostrofa
Orfeu. Eu îi
E doar un blocaj de inspirație!
Striga, cu o cafea pe masă,
strâns de o haină din pielea lui
cu mica lui grămăjoară de subiecte.
Toate erau amare ca bila mare;
se urcau iedere din casa
Am să caut o farmacie să le dau durerea din inimă pe o pastilă umoristică, tragico-comică. Lor le sunt destinat deși am negat rostul chiar atunci când vedeam bunica cum coace cocoace pe plită. Lor le
Nu mi-a plăcut, niciodată,
fotbalul în parc.
Pentru mine mingiile,
când dădeam gol,
deveneau simboluri ale morții,
și nu puteam,
mă sfâșia recviemul,
galeria, ad-hoc, de
copii de pe
Sub ploaia de stele, a răcnit îndurerat.
Și-a smuls acele de pe ramuri, cum suflam
noi cornete când ne jucam de-a războiul.
Întunecimea pădurii care l-a salvat, până deunăzi, a luat foc, ca o
OS