Oana Zahiu

uneori simți cum moartea te pândește într-un colț și știi că n-are să-ți sară în spinare cu spatele-arcuit că n-ai s-o simți cum te deșiră os cu os e doar tăcerea, nici țipăt nici durere n-o

m-am dus la veneția să văd poetul se spune că stă la masa cafenelei din piață acolo unde-o bere face cât zece ore de muncă onestă dar n-am ce-i face cum a rămas înscris în piatră așa ca la

am învățat să trec peste oboseală așa cum sari peste un hău îți poți frânge gâtul într-o zi și n-ai să ai timp să-ți dai seama ce naiba se petrece cu tine erai mic și te-așteptai ca

e una din diminețile în care ai chef să îl suni pe șefu să-i spui că ți-e rău că ai o treabă urgentă și atât de tristă încât nu poți intra în detalii închizi apoi și-ți vine să râzi

domnul martin avusese odată un poem între coaste așa cum unii au o pasăre în colivie avusese el și-un clop să-i țină gândurile să nu inunde lumea asta și-așa prea mică domnului martin îi plăcea

m-am născut într-o vreme în care oamenii priveau viața cu coada ochiului dicatorii defilau în mașini autohtone cu o haită de dulăi aliniați în urma lor mama a mers pe jos la maternitate “a fost

pe tavanul ei seara lumina își plimbă degetele o umbra un ochi o creangă apoi băiatul călare pe gâsca fantastică îi face cu mâna când vântul bate se pierde și aerul sare pervazul suplu

toamna se așază peste cartier ca pânza unui balon mai vezi din loc în loc o mână cum se zbate și apoi liniște rămâne doar casa ciupercă din parc mă așteaptă sub acoperișul ei roșu atunci am

doamnei îi plac covrigii își cumpără în fiecare dimineață ne dă și nouă stăm liniștiți apoi parchetul scârțâie sub pașii ei iar cartea se deschide dănuț își șterge nasul și

ne-am îndrăgostit ca-ntr-un film siropos primăvara ascultam summertime și aveam senzația că vorbele tale au să explodeze cald în pântecul meu nu era nimic fragil în afacerea noastră gândul la

vara aceea nu a adus nimic bun cu ea bunica stătea la răspântie așteptându-și bărbatul să revină călare pe unul din zimbrii de-i picta aia mică cu stângăcie și-nverșunare până când se rupeau

maria s-a pierdut cândva pe drum nici măcar ea nu poate să spună unde și cum diminețile ei au gust de cantină sună ca lingurile soldaților trântite în gamele acum se uită la mine și soldații au

luăm micul dejun împreună stăm de o parte și alta a mesei cuțitul tău patinează ușor prin aerul dimineții nu ne vorbim prea mult mă uit din când în când către televizor ca și când m-ar interesa

toți oamenii pe care i-am cunoscut vreodată pot încăpea între pereții camerei mele ești încă aici îmi spui povești cu tine și camera devine o stradă cu sifonărie și crizanteme cât inima de

îmi zâmbești de parcă ar fi dimineață și dimineața vine ca o pisică roșie traversează podul cu prea multe statui cercei colorați turiștii se înghesuie la colț de stradă să rupă o bucată din

john ia micul dejun mereu la aceeași masă nu se uită la nimeni și nimeni nu-l vede mănâncă un ou mâna lui e o mașinărie exactă ea decupează dimineața gri apoi se predă lasă trei degete

l-am simțit cum se așează pe bancheta din spate nici măcar nu era el dar presupun că se poate și așa și simți cum bucata de aer se desprinde dintre voi când am ajuns acasă mi-au spus că

gilda în sala de-așteptare gilda era femeia cu unghii crescute roșu avea spatele gol întors la pianist pe pielea ei înflorea neagru povestea fiecărei zile iar vocea îi ieșea

te afli pe strada pe care ai trecut și ieri pe la aproximativ aceeași oră și e suficient să bată soarele într-un anumit fel pe clădirea din față e suficient e suficient să e suficient să-ți

harșt-harșt taierupe gheara mea de cârtiță sunt inofensivă baby ca o flegmă pe mâneca ta sap încet dar măcar sap mai sus de gât îmi explodează-n relantiv fiecare zi nemișcată până când

în ziua în care ai plecat în armată te-am iubit cel mai mult am rămas în gară ca într-o barcă lăsată la mijloc de câmp și trenul s-a oprit pe retină imobil în blocul lui de

citesc uneori cu lanterna sub plapumă un fascicul cald proiectat pe bolta cearceafului undeva lasată în urmă acolo unde întunericul își face potecă eu aselenizez printre gene lumea cea de