Cântec de leagăn

uneori simți cum moartea te pândește într-un colț

și știi că n-are să-ți sară în spinare cu spatele-arcuit

că n-ai s-o simți cum te deșiră os cu os

e doar tăcerea,

nici țipăt nici durere n-o străbate

și s-au oprit pescarii și au tras de plasă cu toată puterea lor, dar nu știau că sub ei se deschidea un hău. și și-au șters frunțile, s-au opintit și au tras iarăși. atunci tot cerul s-a schimbat la față. dar ei nu s-au oprit, iar barca li s-a răsturnat de atâta-nverșunare. ei au tot tras, cu cerul la picioare, până când au văzut-o, stînd acolo, în plasa lor, ca o fetiță care-a plâns prea mult și-apoi a obosit. îi aștepta cu mâinile împreunate și doi bănuți pe ochi. și s-au oprit pescarii, cu palmele-atârnînd pe lângă ei. și-au dat să fugă. dar barca nu se mai lăsa urnită. și-au luat-o dară cu ei și au colindat mările, fără să privească spre dânsa. pâna-au căzut, până la unul, în hăul deschis.

dar nu te teme,

am să-ți fac urzeală de iarba proaspăt cosită

am să-ți dezmierd pletele-n somn