Oana Izbașa

Vreau să te despic, să te disec, să te învăț, vreau să te știu și în somn și vreau să te pot construi lângă mine în pat în clipa în care deschid ochii dimineața vreau să desenez n hărți din

te ciocnești frontal (pe plan orizontal, ca ouăle de paști) cap în cap cu zile ca asta în care ai impresia că extratereștrii fac cercuri în lanurile de grâu, zile ca asta, în care prostia te

mi-e atât de frică... moartea se plimbă prin venele noastre răsfoindu-ne sângele ca pe o poveste de dragoste clasică pe care o știe deja pe de rost, poveste care nu mai impresionează pe

când dormi, lumea se închide ca ABC-urile din sate duminica tăcerile culeg repede stelele și le gâdilă la inimă până se sting cu zâmbetul pe buze apoi, dumnezeu le ia în șoaptă și le pune-n

a fost odată ca niciodată o copilă care avea o inimă enormă, „oamenii cu inimă prea mare nu trăiesc mult în lumea noastră” îi spuneau medicii dar inima ei n-asculta, creștea din ce în ce mai

E liniște. Șerpii cântă imnul dreptății în cor. Știi de ce e așa de multă liniște? Pentru că șerpii nu cântă, iar dreptatea e ceva atât de abstract și de relativ încât s-a pierdut în definiții și

Am plâns la nașterea ta ca un copil, chiar dacă nu eram atunci pe lume... Am crezut c-o să te pot apăra de mine și că într-un final vei ajunge să mă salvezi. Am crezut în tine încă din prima clipă în

Fie mulțimea A formată din tine cu proprietatea că îmi aparții cât timp aria cerului e egală cu infinitul. Poate că nu ne mai putem ține de mână, ci doar de aerul pe care-.l expirăm, poate că

Nimeni nu-și mai arată măștile; noaptea mă trage de mână, târându-mă după ea până și-n timpul zilei. Oare doar eu am rămas fără soare? Toate draperiile sunt trase, e anotimpul acela veșnic în

Te blestem să nu simți niciodată durerea celui care a rămas singur pe lume! Îți voi fi Iubire, sânge arzând și viață pentru totdeauna, dacă nu iubită; Eu sunt cea mereu \"aici\", deși

A fost odată ca niciodată (desigur, se poate să mai fi fost și altădata), într-o țară nemaiîntâlnită unde \"normalul\", cel de toată ziua, așa cum bine îl cunoaștem aproape toți, era ceva ieșit din

Dimineața mi se sparge-n cap ca un ou de tigaie. Niciodată n-am avut suficient ulei ca să-mi alunece măcar începuturile. Tăcerea ta mă rupe ca pe-o bucată de pâine. Sunt un borcan imens de dor

Se așază în genunchi în singurul colț din camera noastră. E locul în care ne-am propus să plângem ca să nu împrăștiem tristețea peste tot. Știți, ea se-ntinde în toată casa ca balele unui melc turbat