Oana Izbașa

Rătăcește-mi sufletul, Încâlcește-mi visele! Vino și înnoadă-le! Rupe-mi iluziile, Sfâșie-mi dorințele! Apoi, joacă-te cu mine. Învață-mă să iubesc. Îmbracă-mă în “noi”, Scuipă-mă cu

E ciudat cum un simplu cuvânt te poate face să tresari din somnul dureros în care te-a bătut în cuie tăcerea. Curgeau din tine șiroaie de iluzii amare, negre... Ochii ți se închideau din ce în ce

Când în sfârșit crezi că ai înțeles ce trebuie să faci ca să îți fie ție bine, când pentru câteva clipe reușești să te înalți de-asupra ta și a sentimentelor tale, când te îndepărtezi de pământul

Norii ard cerul, găurindu-l cu fumul lor, cu otrava viselor... și doare. Mă doare. Eu sunt cerul... și am nori. De multe ori a apus soarele pe mine. Am asistat la moartea și renașterea lui

E dimineața serii celei de-a doua zi. Nu mă grăbesc. Mai este timp. „Tot timpul este timp pentru că nu este niciodată...” se aude ca prin șoaptă. „Ce naiba, iarași tu te crezi mai deștept

Norii s-au umplut de cer, Soarele s-a acoperit cu ei Pentru că vroia să-l atingă. Razele zboară prin lumină. Păsările cântă a pustiu trist. Începutul nici nu a început. Sfârșitul va pleca

Iubesc nimicul si ma afund in el Infinitatea lui nu ma sperie de fel. Il imbratisez, astept sa ma rapeasca. Nimicul a reusit sa ma cucereasca. Profunzimea lui grea ma ademenste, Cu un zambet

Ești un moment etern în infintul vârtej al timpului, O clipă trecătoare care parcă stă pe loc pentu veșnicia mea; Doar un moment care pentu mine înseamnă totul... Ești momentul în care ochii

Vreau să-mi dăruiești liniștea ta, să mă pierd ascultând tăcerea ta asurzitoare, să privesc în abisul infinit al ochilor tăi până când îi voi găsi capătul, să mă regăsesc în rătăcirea ta în

Am devenit nemurirea sufletului meu, Ucisă de o nesimțire dureros de cruntă. Sunt sluga propriei mele dorințe rebele, Slugă care fuge cât vede cu ochii de mine, Cea care mă scuipă-n față, care

Pășesc în interiorul meu cu teamă, Mi-e teamă că n-o să mai găsesc nimic... Treaptă cu treaptă, tot mai adânc în suflet Până când aud pustiul șuierând a durere, Durerea se pierde în labirintul

După eterne căutări de câteva minute, Sufocându-mă în ceața de gânduri Luminată doar de obscuritatea liniștii Mi-am dat seama că am găsit definiția vieții: Viața in sine e un paradox, un

Picături de cer îmi inundă ochii, zâmbetul mi-e înnorat, Fiori de durere îmi fulgeră sufletul, frigul mă cuprinde. Văd cum culorile mirifice se pierd dinainte de a le percepe Ochii mei umbriți