Oana Izbașa

Am căzut în mine ca să te pot căuta. De-atunci umblu bezmetică pe străzi negre de fum apăsător, greu... E trafic la mine-n suflet. Ni se aglomerează gândurile. Le simt încâlcindu-se sub formă

Fă-mă inel, un inel de infinit. Trage de mine și rotește-mă, Până când mi se lipesc toate Frânturile din suflet pe tălpi. Nu mă lăsa doar un semicerc, Vreau să am și eu “doi pi er”. Fă-mă

Plâng în deșert doar ca să pot bea otrava Și amărăciunea neagră din lacrimile mele; Nu o fac de dragul nisipului ce se topește După o picătură din viața mea cea moartă. Vreau să îți storc

Vrabia care vestea O fericire moartă Și-a dat în geamul Ce separă Pustiul De lumea noastră. Atât geamul cât și Vrabia s-au spart. Am zăcut cu tine La picioarele lor. Te țineam de

Cicatrizează-mi rănile Cu cuțitul vobelor sărate Așa cum faci tu mereu. Vindecă-mă cu otrava Pe care mă lași s-o sorb Din niste priviri străine De sufletul meu bolnav. Aruncă și ultima

Nu suntem decât două pustiuri care reușesc să mă doară mereu, secătunidu-mă de liniștea serii, de bătăile absurde ale apusului unei inimi ce zăcea-n soarele tău, de speranța unei morți

Se-așterne o noapte pustie Peste monologurile mele. Nu mai văd nimic în cuvintele Pe care le-aruncam odinioară Cu-atâta lumină, sfârtecând Tot întunericul din lume. M-am pierdut

Aș vrea să ningă clopotele Cu sunetul unei veri coapte, Soarele să ne ardă durerea Þipetelor agoniei constante. Aș vrea ca visul să nu plângă În timp ce se frânge-n mine Cu ochi mari de cer

Eram glasul mut al unui înger, Râsul cristalin al unui copil, Primul salt al unei căprioare Pe-o pajiște veșnic de verde, Cântecul ecoului valurilor, Și sărutul soarelui cu nisipul. Am

Vino mai aproape, te rog, Și dă-ți cerul jos din ochi Ești mult prea înalt așa... Îmi dai și mie niște vise? Am pierdut mănunchiul De iluzii cu care-ai aruncat Ultima dată când ai

Nu știa ce e aia dreptate Auzise că doar El știe. Întinse mâna spre El și Primi o palmă din Cer. Întoarse și celălalt obraz. Mai primi o palmă. Se puse în genunchi Și întrebă sfios:

Mi-am dorit o clipă în care să nu fiu eu, În schimb, am primit o viață doar de “eu”. Tot ce vreau acum e să-i restitui lumii \"eu\"-ul Pe care cu atâta ură l-a împlântat în mine.

Mă bucur că ai venit... Îți așteptam gândul de mult. Te rog, lasă-l să intre! E frig Afară! Ce ți-a luat atâta? Mi-a fost așa de dor de tine încât Nu credeam c-o să mai treci prin viața