Poezie

Nesimțirea

1 min lectură·6 februarie 2007

Mediu

Am devenit nemurirea sufletului meu,

Ucisă de o nesimțire dureros de cruntă.

Sunt sluga propriei mele dorințe rebele,

Slugă care fuge cât vede cu ochii de mine,

Cea care mă scuipă-n față, care ma detestă,

Dar sunt ochii mei, e fuga mea, saliva mea,

Zvâcniturile și regretele sunt tot ale mele.

E tot ce mi-a rămas după ce-ai trecut tu.

Nu reprezintă decât un semi-“eu” palid, fad,

Care nu își va depăși niciodată condiția fără tine.

Te uit, te prelingi încet, încet din memorie

Precum scuipatul meu transfigurat în lacrimi.

Haosul din mine te strigă disperat, necontenit.

Simt cum se așterne lent o ordine mortală,

Care mă face să nu simt nimic, mă amorțește.

Văd cum ceața de pe ochii iritați se ridică

Făcând loc unei lumini întunecoase, blestemate.

Mă lupt cu lumina, cu amorțeala... Te strig.

Strigătele mele devin ecoul haosului teribil,

Se pierd unul într-altul, îmbrățișându-se...

Nesimțirea acaparează golul lăsat de tine

Tu nu mai vii. Ești la fel de nesimțit ca și mine.

001.072

Oana Izbașa. “Nesimțirea.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/oana-izbasa/poezie/230083/nesimtirea

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.