Din seria: tot ce n-are \"end\" ar trebui să se considere \"happy\"

A fost odată ca niciodată (desigur, se poate să mai fi fost și altădata), într-o țară nemaiîntâlnită unde \"normalul\", cel de toată ziua, așa cum bine îl cunoaștem aproape toți, era ceva ieșit din comun, un cuplu care-și dorea mai mult decât orice un copil. Însă, cu cât se străduiau ei cu-atât minunea ezita să se-ntâmple. Tânăra s-a gândit atunci că poate ar fi cazul să renunțe la metodele contraceptive folosite în exces până atunci. Nu și-a mai luat anticoncepționalele, apoi, după o lună au decis de comun acord, ea și soțul ei, să renunțe și la prezervative, singura bucurie care le mai rămăsese... Toate aceste sacrificii pentru o bucurie viitoare, care avea să fie, cel puțin din auzite, incomparabilă și fără de preț. Au muncit zile întregi la conceperea minunii cu rolul de umplere a golului ce începuse să se instaleze în viața lor. Au renunțat la slujbe, la animale, la hrană, dedicându-se în totalitate conceperii copilului. După luni lungi de chin, familia a primit o scrisoare: \"Am văzut, în timp ce rătaceam pe cer căutând un pește, ceva de-ale gurii, eforturile dumneavoastră disperate de-a avea un copil. Adevărul e că nici n-aveam cum să nu văd. Toate păsările și creaturile pădurii vorbesc despre dumneavoastră, lăudând pentru prima dată, după mulți ani (dinainte de-a se inventa roata) insistența speciei umane. Auzindu-vă urletele lamentabile și înjurăturile din timpul acuplării (procreerii), mi s-a făcut milă. Am fost la o bufniță, veche prietenă de familie, neam îndepărtat de-al tatălui meu (care niciodată n-a vrut să-mi explice cum de-am ajuns neamuri) să-i cer sfatul. Ea m-a trimis la puricele de castravete pentru înțelepciune. L-am mâncat din greșeală și de foame pe cel din urmă, apoi am ajuns la concluzia că e de datoria mea ca barză să vă ajut. Promit că voi fura un copil dintr-un loc de unde au prea mulți sau de unde mi se pare că nu se încadrează în peisaj. Deci, de-acum vă puteți considera părinți în mod oficial. Doamnă, sunteți însărcinată... să primiți un copil. Cu drag, Barza.\" Cuplul, fericit că în sfârșit cineva de sus s-a îndurat și de sufletul lor, a decis să ia o pauză de la reprodus și s-a pus pe mâncat. Au mâncat atât de mult de bucurie și nerăbdare, încât au murit ghiftuiți, unul peste celălalt. A doua zi, imediat după decesul lor, barza se ținu de cuvânt și aruncă pe hornul casei o copliă de vreo trei anișori pe care-o găsi în fața unei Uși închise. Avea un bilețel legat de gâtuț, pe care scria citeț, cu litere mari, de tipar \"CERNOBELLA\". Acela i-a rămas numele. Sărmana Cernobellaa fost nevoită să mănânce leșurile părinților săi adoptivi pentru a supraviețui. Fiind grași, s-a hrănit din ei și viermii lor până la vârsta de cinci anișori și jumătate. Era o fetiță frumușică, ochii ei mari căprui puteau cuceri lumea fără efort. Într-o zi, a decis să părăsească în sfârșit casa \"părintească\" pentru a-și procura hrană. Fiind un copil inteligent, știa să vorbească încă de la trei anișori. De-atunci purta zilnic câte-un monolog cu părinții ei adoptivi la ora prânzului. Și-a făcut și două păpuși: Mimi și Mumu, din hainele lor, păpuși pe care le ținea pe degete. Știa însă că ele trăiesc într-o altă lume și în fiecare seară își imagina zeci de întâmplări și dialoguri dintre Mimi și Mumu, toate petrecute în secret, undeva adânc la ea-n palmă, când îndrăznea să clipească și nu era atentă la ele. Mimi și Mumu își vorbeau tot timpul despre o lume necunoscută Cernobellei, despre oameni, sex, violență, abuzuri, droguri și alcool. Cernobella era convinsă că într-o bună zi, va sosi momentul în care trebuie să pășească și ea în lumea aceea minunată, de basm. Așa că, învelită în păturica ei, care îi rămăsese deja cam mică, îndrăzni să deschidă ușa casei și să simtă aerul proaspăt al libertății mângâindu-i pielea. Un fluturaș a cutezat să i se pună pe degețel, apoi a murit. Copila observă la scurt timp că toate creaturile care se apropie de degetul ei mijlociu de la mâna stângă fac câteva piruete, apoi cad ca secerate. Cernobella crezu că așa e normal. Merse ea ce merse, până ajunse în fața unei cabane. Acolo, doi bătrânei ce-au dat în mintea copiilor se jucau de-a \"baba-oarba\" (deși amândoi erau moși). Au învățat-o și pe ea să se joace, însă din clipa în care i-a atins, au făcut trei piruete fiecare și-au căzut lați, paraleli cu orizontul. Cernobella a chicotit inofensiv, apoi s-a pus să mănanâce din ei deoarece era lihnită. A trăit o vreme în cabana din pădure liniștită, până când într-o seară a auzit următoarea conversație dintre degetele ei arătătoare, Mimi și Mumu: - M-am îndrăgostit de tine, Mumu. - Ne știm de-o viață, era inevitabil, Mimi. - Vreau să ne căsătorim și să nu mai plecăm în veci din cabana asta, Mumu! - Da, da, Mimi! Și să facem sute de copii și să fim fericiți aici... Cernobella a știut că sosise timpul despărțirii. Habar n-avea ce înseamnă \"dragoste\" sau \"fericire\", dar simțea că sunt cuvinte din lumea de \"dincolo\", cuvinte de-ale lor, ce probabil ei nu îi vor fi date niciodată. Așa că, purtând în suflețelul ei imens de copil, suflet ce devine invers proporțional cu vârsta, pentru prima dată durerea și amărăciunea despărțirii, își sărută păpușile și le lăsă împreună, înfipte fiecare într-un capăt al spătarului de la scaunul din cabană și plecă. Pădurea îi zâmbea, vântul o pișca duios și incestuos de fund. Cernobella era singură pe lume, pe \"cont propriu\"... Întâlni în pădure niște ciuperci nebune cu buline ce se învârteau pe pălărioare făcând-o să amețească. Leșină istovită. Un pădurar orb o găsi, confundând-o cu vreun pui de animal ciudat. O luă în brațe, o așternu pe-o păturică la el în casă. După câteva zile de somn, fetița se trezi înconjurată de mâncare și-o pătură de milă oarbă. Era atât de plăcut sentimentul că există o ființă ce-i procură hrană cu un gust nemaiîntâlnit, îi oferă căldură și dragoste, încât o lăsă mută. Intră fără să vrea în jocul pădurarului. Acesta îi spunea zilnic fel de fel de povești din tinerețea lui, o mângâia pe cap... Ea dormea la marginea patului, la picioarele sale. Începuse să mearga chiar în patru labe fără să știe de ce și să scoată tot felul de sunete ciudate. Pădurarul era încântat de animalul descoperit, de fidelitatea și inteligența sa. Cernobella a rămas la el în casă până la vârsta de zece anișori când ceva a împins-o să plece din nou. Stătuse prea mult. Fură o cămașă verde de la el și-o cravată din blana de urs, cu urși pe ea și-i șopti duios la ureche într-o dimineață, când el era adormit: - M-ai găzduit mult timp la tine și-ți mulțumesc pentru asta. O să te țin minte drept stăpânul meu. Mulțumesc pentru viața frumoasă pe care ai avut-o în lumea \"lor\". Ești exact cum povesteau Mimi și Mumu. E vremea să merg mai departe. El, uimit, o prinse instinctiv de mână, atingându-i pentru prima dată degetul mijlocui. Făcu trei piruete oarbe-n pat și muri. Fetei i se păru o reacție oarecum normală la vestea plecării sale. Încercă să-l mănânce, dar fu scârbită. Deja se obișnuise cu hrana din ierburi și urzici pe care i-o dădea el. Așa că plecă mai departe cu o oarecare greață și-un gust amar pe limbă. Întâlni numeroase viețuitoare la care s-a adăpostit și-a crescut încet, încet. Nu are rost să intru în detalii doar ca să plictisesc cititorul. Știți, eu nu sunt un povestitor sadic, poate doar un pic masochist. Vă iubesc chiar și atunci când mă înjurați. Îmi fac baie în scuipatul vostru și-mi tai mustața cu săbiile și cuțitele pe care le aruncați în mine. Sun un om simplu, șaptezeci de kilograme, un metru optzecișicinci, ochi verzi, gene lungi, seducătoare, buze apetisante și hrănitoare. Mi-aș dori să-mi întâlnesc jumătatea prin intermediul acestei povești. Nu contează sexul sau vârsta. Id-ul meu de messenger e: îngerul_răzvrătit_rebel_sexy_pufos_și_supercool. Scrieți-mi la orice oră! Sunt mereu online. Recunosc că am uneori fantezii murdare legate de solzi de pește și mingi de tenis, dar dacă ești o fire deschisă la nou, vei înțelege. Nu prea am prieteni pentru că oamenii normali mă consideră un ciudat, așa că mi-am construit de-a lungul anilor mei de singurătate o armată de soldăței din crema verde din cavitățile mele nazale. O dată pe săptămână fac și câte un general maro în mijlocul covorului, în capul căruia presar făină și... în fine. Caută-mă și vei descoperi mult mai multe! Acum, să revenim la Cernobella noastră. Fetița a locuit, după cum începusem să vă spun, doi ani la Piticii-negri-dar-furioși-în-cerul-gurii, care aveau toți mai bine de doi metri înălțime și erau mai blegi și inofensivi decât un pui de pudel; următorul popas, de data asta de trei ani, a fost la elefanții-buburuză-de-pădure, un fel de elefanți, însă niciunul nu depășea douăzeci de centimetri înălțime, cel mai grăsuț avea două kilograme, iar ca să nu fie confundați cu elefanții-pește-de-pădure, penultimii aveau buline roșii pe pielea din latex neagră, în loc de solzi. Când a împlinit cincisprezece anișori, barza plimbându-se accidental deasupra capului copilei, recunoscu hârtia cu CERNOBELLA de la gâtul acesteia și scăpă pe capul său o bucățică de excrement în semn de uimire, alături de un sincer \"dar, vai! Să fiu al dracu\'!\", apoi, fiindcă nu putea comunica decât prin scrisori cu oamenii (îi era foarte greu să pronunțe cuvintele din cauza ciocului mult prea lung, defect de familie din partea tatălui), scrise repede pe un bilețel: \"Draga mea fetiță, eu te-am adus pe această lume și te-am răpit dintr-o alta pe parcursul procesului aducerii. Ai fost un copil mult dorit și așteptat. Nu înțeleg ce cauți rătăcind prin iarbă la frageda ta vârstă când la tot colțul pădurii și după fiecare tufiș te pândește câte un violator (de-aici de sus lucrurile se văd mult mai clar, e ca și când le-aș privi din afară). Sper că nu e o criză a vârstei. Știi tu, perioada aia când te crezi rebelă, îți dai cu ciocul de toate cuiburile, hormonii o iau razna, simți nevoia să-ți smulgi penele ca să-ți vadă toți pielea, să spargi vreo două ouă ș-apoi să fugi cu primul guguștiuc sau broască țestoasă care-ți iasă în cale, doar pentru a avea parte de iubirea imposibilă despre care ai citit într-o revistă de dragoste și sex pentru adolescenți. Cu toții trecem prin asta... Potolește-te, bagă-ți mințile-n cap și întoarce-te acasă. Cu respect, Barza. P.S.: Nu uita: puiul nu zboară departe de cuib, până când n-a mâncat destule râme.\" Norocul Cernobellei că învățase să scrie și să citească de la niște ceai de mătrăgună pe care i-l administraseră în venă Mâncătorii-de-urzici-vinete, prieteni de-ai piticilor furioși. Fata îi spuse berzei că ea n-a avut niciodată părinți. I-a mărturisit că ființele din casa unde a fost aruncată pe horn curg acum prin venele ei pentru că i-au servit pe post de hrană ani buni. Barza, simțindu-se oarecum vinovată și gândindu-se că toată nenorocirea fetei s-a petrecut din cauza intervenței sale nechibzuite în mersul firesc al lucrurilor, s-a oferit să o ducă la locul unde o găsise prima dată, adică în fața Ușii. Cernobella, entuziasmată că în sfârșit va găsi ceea ce căuta încă de când era copil, cu lacrimi în ochi și-o dâră vizibilă de salivă pe bărbie, acceptă oferta. În drumul spre Ușă, fetița trece pe lângă cabana unde le lăsase pe Mimi și Mumu. Intră înauntru, însă nu mai vede nimic. \"Ai crescut. E normal.\", îi scrie barza pe o pană. Cernobella aude un gângurit venind de pe scaun, apoi încă unul și încă unul, fiind întrerupte ocazional de gemete de plăcere. Zâmbește mulțumită. După un an de mers, ajung în fața Ușii. Cernobella vede un buton pe care apasă instinctiv. Liniștea este fragmentată de un \"deschideeeeeee-măăăăăăăăăăăăăăăăă!!!!\" lung. Ghiciți cine era de partea cealaltă a Ușii! N-o să vă vină să credeți! Aș prelungi suspansul ca să încerc să vă tachinez, dar știu că oricum n-o să ghiciți niciodată și în curând urmează momentul în care lepăd generalul ce-a zăcut în mine timp de-o săptămână în mijlocul covorului, așa că... Mă tem că va trebui să vă imaginați o oarecare tensiune, sunetul de tobe etc. Pentru a simți starea de anxietate puteți eventual să-i dați o armă unui dușman de-al vostru și să-l rugați să vă amenințe cu ea sau să vă legați un ștreang de gât și să citiți continuarea cocoțați pe un scaun foarte instabil. De partea cealaltă a Ușii... eram chiar EU !!!! Eu, P.Dofilu Ion, frate cu Zoofilu Ion, amândoi veri de gradul I cu Inițiatoru și Cosașu Gheorghe. Știam că într-o bună zi Cernobella va veni. Părinții mei au murit așteptând-o, iar fratele meu a plecat de-acasă în căutarea ei și nu s-a mai întors niciodată. Se zvonește prin pădure că s-a căsătorit cu Lupoaica-știrbă-cu-coarne, o ființă ciudată despre care se spune că dacă-ți vezi în molarul său situat în ceafă (singurul dinte pe care-l deține, dealtfel) chipul, te îndrăgostești nebunește de zâmbetul ei, uitându-ți pe loc originea, întreg trecutul și devenind obsedat de prezentul continuu, cel etern în care noi, muritorii de rând, nu avem curajul să ne scufundăm decât ocazional, ș-atunci privind numai cu coada ochiului pentru că nu ne prea place situația. Am învățat-o pe Cernobella ce înseamnă să iubești, deschizându-i noi căi și orificii spre o lume mai bună. Ne-am căsătorit după patru ani, când deja ne plictisiserăm unul de celălalt și ea avea sâni de femeie. Începea să arate tot mai mult ca maică-mea, fapt care m-a scos din sărite într-o dimineață când dormea lângă mine. M-a scos din sărite, așa că i-am tras un pumn și i-a picat un dinte pe pernă. Buimacă, neștiind exact ce se petrece și neputând să se apere altfel de furia mea oarbă, mi-a urlat: - Divorțez din nepotrivire de caracter! Deci, până la urmă, eu câștigasem războiul. A fugit în lume, unde a ucis nenumărați bărbați ce-au îndrăznit să-i sugă, sărute sau atingă degetul mijlociu în vreun fel sau altul. A scăpat de închisoare pledând pentru nebunie manuală temporară și s-a căsătorit cu avocatul ei, domnul Colivă, ce s-a dovedit a fi chiar tatăl fostului ei stăpân, pădurarul orb. La vestea că sărmana Cernobella gustase din fiul său rătăcit, avocatul făcu un stop cardiac. Ajunsese o legumă, așa că, într-o dimineață în timp ce femeia îi dădea zeamă de urzici cu lingurița, el îi supse cu poftă degetul mijlociu, zâmbi, făcu trei piruete paralitice în pat și își dădu duhul. Am auzit apoi că Cernobella a mai avut o tentativă de relație ce-a eșuat lamentabil, cu barza. De-atunci însă, nu se mai știe nimic de eroina noastră, prințesa mea. Așa că am decis să-i scriu povestea vieții sperând că poate va realiza cât de mult o iubesc (sau am iubit-o, în caz că îmi scrie altcineva pe id-ul pe care vi l-am dat mai devreme). Deci, Cernobello, dacă nu ți-ai băgat degetul mijlociu în gură de disperare, dacă n-ai recurs la metoda asta barbară de sinucidere sau la oricare alta, dacă și tu crezi că mai avem vreo șansă, te rog, întoarce-te la Ușă. Sunt de partea cealaltă a ei, ca-ntotdeauna. Sper că vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți, pentru că merit, Cernobello, chiar merit !