Nuta Craciun

Mulțumesc pentru comentariu și pentru cum ai văzut și ai simțit cuvintele mele manifest. :)
Scuză-mi te rog întârzierea cu care răspund, să ne auzim cu bine!

ideea de iubire și conexiune, fără „formă”, dincolo de corporalitate, doar prin privire, cuvânt, gând.
E ceva spiritual aici, aproape ca un manifest care punctează că esența legăturii dintre două ființe nu stă doar în trup sau formă fizică, ci în elemente imateriale care ating sufletul: privirea ce poate înțelege, cuvântul ce vindecă, gândul ce cugetă.
Poemul e delicat, cu imagini poetice ale imaterialului. Repetiția „Nu e nevoie…” accentuează ideea renunțării la materia brută în favoarea profunzimii.
Poemul proclamă superioritatea sufletului și a comunicării, într-o viziune idealistă și spiritualizată asupra iubirii.

E un poem care are o tandrețe neșlefuită, un fel de poezie care nu se preface că știe toate răspunsurile, dar le găsește acolo unde contează, în gesturi mici, în lucruri purtate „pe dos”.
Mi-au plăcut în special imaginile astea:
„un tricou îmbrăcat pe dos dimineața”, atât de omenească și imperfectă, ca o metaforă a intimității care nu trebuie să arate impecabil.
La fel „emoții necălcate”, aproape o fotografie a vulnerabilității.
Se simte că în iubire, în opinia autorului, imperfecțiunea nu e un defect, ci dovadă de real. Și îmi place mult mesajul final: etichetele sunt inutile când două inimi se potrivesc fără instrucțiuni.
Penultima strofă parcă e mai puțin lucrată, e mai prozaică
și are un ton explicativ și direct, se simte mai mult prin comparație cu restul poemului, care e plin de imagini originale și surprinzătoare.

îți mulțumesc de trecere și semn.
Da, accept că poate e prea multă subiectivitate și introspecție. Așa a ieșit.
Toate cele bune!

Erika Eugenia Keller - mereu treci cu gânduri bune, lași o vorbă, un semn ( luminos ) și asta mă bucură de fiecare dată. Felicitările tale sunt un dar și le primesc cu recunoștință.

Florina Daniela Florea - îți mulțumesc mult pentru felul în care ai citit și ai simțit poezia, cum ai surprins vibrația „urbană” și acel aer suspendat între ritmuri și absențe. Mi se pare fascinant cum uneori lipsa anotimpurilor „clasice” poate deschide o altă dimensiune, una poate mai sinceră cu felul în care trăim acum. Versul cu „refresh” s-a născut chiar din senzația asta de resetare continuă, de mișcare fără repaus, unde golul devine la fel de puternic ca prezența. Recunoscătoare pentru lectura atentă și comentariul tău.

Paul Pietraru - ai compus o „fotografie critică” a poemului, cu un ochi fin la nuanțe și la felul în care banalul se amestecă ”firesc” cu tehnologia. Mi-a plăcut cum ai surprins păsările în întâlnirea lor cu semaforul, ca un contrapunct între cosmic și urban. Mă bucur că poezia te-a făcut să te oprești și să scrii, mulțumesc!

George Pașa - ai surprins foarte bine intenția mea de a ieși din zona de confort și de a încerca o altă voce. E adevărat, uneori înstrăinarea sau detașarea se simt, poate chiar inevitabil. Îți sunt recunoscătoare pentru observații, le primesc ca pe o invitație de a merge mai liber, mai aproape de ceea ce simt fără constrângeri. Cred că tocmai acest feedback mă ajută să descopăr dimensiuni noi și să încerc să caut și alte fețe ale scrisului meu.

Claudiu Tosa - mulțumesc tare mult pentru încurajare! Mă bucur că textul ți-a părut natural și liber, exact așa cum mi-am dorit să-l scriu, cred că asta e una dintre cele mai mari bucurii pentru mine ca autoare, să pot transmite firescul fără să par constrânsă de o temă.

BogdanGeana - mulțumesc din inimă pentru cuvintele acestea și pentru încurajare. Mă bucur mult că poemul a fost primit ca o voce personală și că a reușit să transmită acea „anomalie” pe care am încercat s-o pun în cuvinte. Faptul că l-ai citit și l-ai simțit aproape, e pentru mine o confirmare mai prețioasă decât orice loc în clasament. Abia aștept să îl aud și pe radio, pentru mine va fi ca și cum textul meu ar prinde o nouă respirație.

Mă onorează acest premiu și vă mărturisesc cu toată sinceritatea că nu m-am așteptat.
Am scris într-un registru nou și recitind ce am scris, nu am fost prea mulțumită, îmi suna prea narativ cu prea puține inflexiuni lirice. Reținusem ideea, trebuia să fie despre o toamnă atipică, despre o toamnă care de fapt nu era toamnă dacă nu venea.
Nu eram hotărâtă să trimit, mai ales că se suprapunea peste o săptămână aglomerată pentru mine. În final cum textul era scris, l-am trimis.
Mulțumesc juriului pentru acest vot de încredere.
Felicitări tuturor celor premiați cât și celor care au participat.

Da, simplitatea se scrie poate mai greu, mai ales când ea înseamnă nu lipsă,
ci un bun fel de a folosi esențialul.
Atunci parcă ceea ce pare puțin, aduce mai multă libertate decât ”multul” acela încărcat.
Mă bucur și vă mulțumesc dacă așa ați văzut, toate cele bune!

Uite că rujurile roșii nu îmi plac, le prefer pe cele mai discrete. Dar poate că unei femei în rochie roșie nici nu îi trebuie neapărat și un ruj roșu, ajunge un singur ”ornament” roșu al demnității și al prezenței ei feminine.
Roșul acela care nu e doar o culoare, ci o stare de ființă, o pasiune care se refuză uitării.
Mulțumesc pentru lumină, mă onorează și mă obligă.

zâmbesc... :)
chiar am luat în serios observațiile de ieri, chiar voiam să scriu altceva, mai aerisit, mai fluent, fără însă să renunț la ale mele și să încerc să fiu în continuare cea mai bună versiune a mea.
Textul acesta îmi părea cam declarativ și poate insuficient de bine cizelat, dar poate că trăirile spontane devin și mai curate dacă le recreezi și le cureți în fiecare zi. Asta îmi zic acum după ce am văzut comantariile...
Da, o să revizuiesc conjuncțiile, observasem dar cum erau în propoziții diferite, le-am lăsat așa.
Mulțumesc că ești pe-aproape.

Da, acest poem este pentru femeile care uită că sunt întregi, chiar dacă sunt singure. E scris dintr-o emoție personală în ideea că pasiunea și curajul nu se caută în afară, ci se aprind din interior, așa cum de altfel ați surprins.
E nevoie poate doar de un pic de roșu, ca idee centrală care să însemne și putere și vulnerabilitate.
L-am scris ca pe un poem-manifest, în culoarea fanteziei mele din acea zi: roșu! Aveam și încă am dubii pentru faptul că m-am lăsat condusă cam prea mult de emoție. Dar aceste cuvinte pe care mi le-ați lăsat m-au mai înseninat.
Vă mulțumesc pentru cât de bine ați surprins ceea ce am vrut să transmit.
Sigur că vă mai aștept, m-aș bucura! Toate cele bune!

Mi-a plăcut această meditație lirică despre relația cu ploaia, unde
ploaia devine un pretext de introspecție, ea acoperă realitatea cu o „perdea” care permite refugiul în gânduri și în scris.
E aici o melancolie acceptată ca pe o stare firească a vieții. Ploaia devine spațiul în care tristețea e suportabilă și chiar frumoasă. Dar în spatele acestei armonii există o rană mai profundă, confruntarea cu trecutul și cu trădarea lui, cu fragilitatea sentimentelor și inevitabilitatea despărțirilor.
Trezirea amară, inevitală în „al nouălea ceas”, trimite la ideea de moment-limită, revelație târzie la confruntarea cu adevărul, când trecutul devine un „prieten” care trădează, iar realitatea e invadată de amintiri.
Frumos, duios și un pic amar. Ca viața însăși.

Poezia are un bun nucleu emoțional și căteva imagini memorabile, dar parcă nu toate metaforele au suficientă susținere.
La ultimul vers „și mă dau cu buzele ei”, intenția e emoțional puternică, dar formularea sună cam forțat. Deși intenționat e folosită ca punct culminant, riscă să fie mai degrabă „stridentă” decât catartică, stranie decât emoționantă.
Poate ar funcționa mai bine cu o formulare mai subtilă de tipul: „și rujul arde pe buzele mele / ca buzele ei”.
În schimb mi-a plăcut „biserică invizibilă”, o imagine puternică care deschide și închide poemul oferind unitate și simbol sacral.

nu sunteti deloc un amator, vă cunosc ... și vă mulțumesc că veniți să-mi spuneți că trebuie să cresc, să schimb ceva și să urc...
Suntem de tare mult aici, de pe la începuturi dacă nu mă înșel, de-asta spun că vă cunosc... și înțeleg că veniți să-mi spuneți părerea pentru că într-un fel vă pasă, așa cred eu, și știu că aveți dreptate. Cert este că nu simt nevoia să scriu altceva dacă acel altceva nu mă include, nu mă conține. Și asta poate însemna probabil, că ”arderea” mea se ridică doar până la acest nivel, deși... deși eu în naivitatea mea pe care mi-o asum, simt că uneori, măcar uneori, chiar fac mai mult. Asta e, dar o să mă străduiesc, mereu mă străduiesc să fac mai mult.
Mi-a făcut tare bine semnul de trecere, mulțumiri!

Mi-a plăcut tot poemul dar mai ales simbolul mâinilor împreunate, pe care îl văd, îl simt, ca pe o rugăciune... deși poate însemna și o înlănțuire a mâinilor în focul tremurător al dragostei care refuză să se stingă.
De fapt și rugăciunea, tot dragoste e!
Îmi place emoția din tonul contemplativ care m-a atins, e așa un amestec frumos de sensibilitate, reflecție spirituală și forță lirică. Poemul închide în el o lume tainică, intimă, în care tăcerea, amintirea și lumina interioară trăiesc împreună, iar gesturile (mici) păstrează în palmele lor eternitatea, universul, cu tot ce are mai prețios și fragil.

vă admir flerul și cuvintele care nu obosesc să încurajeze.
E delicat comentariul pe care mi l-ați lăsat și vreau să știti că mă bucură mai mult decât o pot spune.
Mi-ați simțit arderea, vă mulțumesc și mă simt onorată să știu că poezia mea poate călători astfel și poate fi ”auzită”.
Vă aștept oricând cu mare drag. O să încerc să ies și eu mai mult din umbră,
deși la comentarii nu cred că mă pricep prea bine.

Tare bucuroasă, pentru comentariile voastre de apreciere.
E vântul toamnei cel care mi-a purtat cuvintele, dar important este că
cineva le-a auzit, le-a simțit și a rezonat. Asta e bucuria supremă a celui care scrie, să știe că vorbele lui au găsit popas în inima cuiva, și împreună să
învățăm continuu să ne mirăm. Mulțumiri!

poemului meu ”naiv”,îi lipsesc destule, dar tot m-am bucurat că l-am scris.
Uneori mă scriu cuvintele și dacă nu sunt atentă, adică dacă nu le controlez și nu le strunesc destul, ele îmi vorbesc de acolo, dinăuntru meu într-un fel particular, care poate doar pentru mine are un sens.
Iar dacă le înţeleg ca pe un dialog al meu cu cineva care nu e acolo, dau cumva suflet tuturor lucrurilor din jur și dispar toate regulile cărora nu mă mai simt obligată să mă supun.
Iar dacă ele, cuvintele, sunt uneori contradictorii pentru ceilalți, eu simt că vocea mea lăuntrică are claritatea și sensul ei.
Cred că pare o încercare nereușită de a mă justifica, de fapt vreau doar să mă pot întoarce oricând din poezie, în lumea mea reală și invers, dimineața să pot zâmbi oglinzii iar ea să-mi întoarcă zâmbetul, să pot fi aceeași...
Domnul, Ionuț Caragea, vă mulțumesc din suflet că veniți să-mi spuneți părerea dar mai ales pentru că ”citiți cu plăcere”...ce și-ar putea dori mai mult cineva?

să deschid și să ascult. Mai rămâne să să văd cum înregistrez și trimit. :)

Deocamdată nu mă prea dumiresc cum pot înregistra și trimite dar sper să mă lămuresc până la urmă. Proiectul este foarte interesant și provocator, observ că lumea este entuziasmată.
Mă bucură trecerea ta și invitația mă onorează. Vedem cum mă pot alinia și eu la acest proiect, folosesc varianta veche și nu văd linkul, dar nu mă dau bătută, încerc să înțeleg ce am de făcut.

O poezie este simțită și înțeleasă, (poate), doar atunci când sentimentele cititorului, seamănă cu cele transmise de autor.
Așa înțeleg eu și pentru asta îți mulțumesc.
E o poveste din cele multe care mă alcătuiesc, scrisă cu dor de mine cea veselă și puternică. Dar și cu convingerea că forța și veselia mea nu s-au pierdut de tot, doar se mai rătăcesc uneori…
Te îmbrățișez pentru semnul tău care mereu mă bucură!