Nuta Craciun

Mi-a plăcut această meditație lirică despre relația cu ploaia, unde
ploaia devine un pretext de introspecție, ea acoperă realitatea cu o „perdea” care permite refugiul în gânduri și în scris.
E aici o melancolie acceptată ca pe o stare firească a vieții. Ploaia devine spațiul în care tristețea e suportabilă și chiar frumoasă. Dar în spatele acestei armonii există o rană mai profundă, confruntarea cu trecutul și cu trădarea lui, cu fragilitatea sentimentelor și inevitabilitatea despărțirilor.
Trezirea amară, inevitală în „al nouălea ceas”, trimite la ideea de moment-limită, revelație târzie la confruntarea cu adevărul, când trecutul devine un „prieten” care trădează, iar realitatea e invadată de amintiri.
Frumos, duios și un pic amar. Ca viața însăși.

Poezia are un bun nucleu emoțional și căteva imagini memorabile, dar parcă nu toate metaforele au suficientă susținere.
La ultimul vers „și mă dau cu buzele ei”, intenția e emoțional puternică, dar formularea sună cam forțat. Deși intenționat e folosită ca punct culminant, riscă să fie mai degrabă „stridentă” decât catartică, stranie decât emoționantă.
Poate ar funcționa mai bine cu o formulare mai subtilă de tipul: „și rujul arde pe buzele mele / ca buzele ei”.
În schimb mi-a plăcut „biserică invizibilă”, o imagine puternică care deschide și închide poemul oferind unitate și simbol sacral.

nu sunteti deloc un amator, vă cunosc ... și vă mulțumesc că veniți să-mi spuneți că trebuie să cresc, să schimb ceva și să urc...
Suntem de tare mult aici, de pe la începuturi dacă nu mă înșel, de-asta spun că vă cunosc... și înțeleg că veniți să-mi spuneți părerea pentru că într-un fel vă pasă, așa cred eu, și știu că aveți dreptate. Cert este că nu simt nevoia să scriu altceva dacă acel altceva nu mă include, nu mă conține. Și asta poate însemna probabil, că ”arderea” mea se ridică doar până la acest nivel, deși... deși eu în naivitatea mea pe care mi-o asum, simt că uneori, măcar uneori, chiar fac mai mult. Asta e, dar o să mă străduiesc, mereu mă străduiesc să fac mai mult.
Mi-a făcut tare bine semnul de trecere, mulțumiri!

Mi-a plăcut tot poemul dar mai ales simbolul mâinilor împreunate, pe care îl văd, îl simt, ca pe o rugăciune... deși poate însemna și o înlănțuire a mâinilor în focul tremurător al dragostei care refuză să se stingă.
De fapt și rugăciunea, tot dragoste e!
Îmi place emoția din tonul contemplativ care m-a atins, e așa un amestec frumos de sensibilitate, reflecție spirituală și forță lirică. Poemul închide în el o lume tainică, intimă, în care tăcerea, amintirea și lumina interioară trăiesc împreună, iar gesturile (mici) păstrează în palmele lor eternitatea, universul, cu tot ce are mai prețios și fragil.

vă admir flerul și cuvintele care nu obosesc să încurajeze.
E delicat comentariul pe care mi l-ați lăsat și vreau să știti că mă bucură mai mult decât o pot spune.
Mi-ați simțit arderea, vă mulțumesc și mă simt onorată să știu că poezia mea poate călători astfel și poate fi ”auzită”.
Vă aștept oricând cu mare drag. O să încerc să ies și eu mai mult din umbră,
deși la comentarii nu cred că mă pricep prea bine.

Tare bucuroasă, pentru comentariile voastre de apreciere.
E vântul toamnei cel care mi-a purtat cuvintele, dar important este că
cineva le-a auzit, le-a simțit și a rezonat. Asta e bucuria supremă a celui care scrie, să știe că vorbele lui au găsit popas în inima cuiva, și împreună să
învățăm continuu să ne mirăm. Mulțumiri!

poemului meu ”naiv”,îi lipsesc destule, dar tot m-am bucurat că l-am scris.
Uneori mă scriu cuvintele și dacă nu sunt atentă, adică dacă nu le controlez și nu le strunesc destul, ele îmi vorbesc de acolo, dinăuntru meu într-un fel particular, care poate doar pentru mine are un sens.
Iar dacă le înţeleg ca pe un dialog al meu cu cineva care nu e acolo, dau cumva suflet tuturor lucrurilor din jur și dispar toate regulile cărora nu mă mai simt obligată să mă supun.
Iar dacă ele, cuvintele, sunt uneori contradictorii pentru ceilalți, eu simt că vocea mea lăuntrică are claritatea și sensul ei.
Cred că pare o încercare nereușită de a mă justifica, de fapt vreau doar să mă pot întoarce oricând din poezie, în lumea mea reală și invers, dimineața să pot zâmbi oglinzii iar ea să-mi întoarcă zâmbetul, să pot fi aceeași...
Domnul, Ionuț Caragea, vă mulțumesc din suflet că veniți să-mi spuneți părerea dar mai ales pentru că ”citiți cu plăcere”...ce și-ar putea dori mai mult cineva?

să deschid și să ascult. Mai rămâne să să văd cum înregistrez și trimit. :)

Deocamdată nu mă prea dumiresc cum pot înregistra și trimite dar sper să mă lămuresc până la urmă. Proiectul este foarte interesant și provocator, observ că lumea este entuziasmată.
Mă bucură trecerea ta și invitația mă onorează. Vedem cum mă pot alinia și eu la acest proiect, folosesc varianta veche și nu văd linkul, dar nu mă dau bătută, încerc să înțeleg ce am de făcut.

O poezie este simțită și înțeleasă, (poate), doar atunci când sentimentele cititorului, seamănă cu cele transmise de autor.
Așa înțeleg eu și pentru asta îți mulțumesc.
E o poveste din cele multe care mă alcătuiesc, scrisă cu dor de mine cea veselă și puternică. Dar și cu convingerea că forța și veselia mea nu s-au pierdut de tot, doar se mai rătăcesc uneori…
Te îmbrățișez pentru semnul tău care mereu mă bucură!

Vă mulțumesc pentru că încă veniți să mă încurajați
deși sunt conștientă că nu fac destul pentru această comunitate unde activez de mulți ani, așa mai cu pauze dar mereu cu aceeași dăruire și respect pentru tot ce am învățat aici.
O să încerc să intru mai des și să mă implic mai mult, vă mulțumesc cu respect și apreciere!

Simt o sinceritate care e bună, până în momentul în care devine parcă prea ”povestită”.
Remarc dezinvoltura tonului confesiv cu bucuria mărturisirii, nu cu pretenția de a fi elucidat neapărat ceva.
Nu dau neapărat sfaturi pentru că eu însămi încă am nevoie de ele, dar aș sugera un pic de concentrare și de eliminare a unor imagini care nu lasă loc altor viziuni prin tonul de sobrietate și de exactitate fără conotații lirice: ”trăiesc misterios”, ”marea gândurilor mele”...
Vă doresc spor și inspirație!

și întorcându-mă,
căci niciodată nu pot pleca de tot (și nici nu intenționez să fac asta), am găsit aceste bucurii răsfirate sub textul meu, bucurii care mi-au amintit că încă trăiesc în lumea poveștilor, că ele încă se scriu în jurul meu cu mâna elor care citesc și lasă semne atât de generoase.
Mulțumiri, Rares Gireadă și Adrian A.Agheorghesei!

munca pe care o faceți, faptul că găsiți mereu timp să îi motivați pe cei care scriu, acordându-le atenție și comentându-le textele.
Vă admir și apreciez pentru asta.
Vă mulțumesc pentru sprijin, pentru comentarii și pentru ochiul atent la detalii.
Am eliminat ”albul” ceții, și am lăsat ”hainele albe”, care îmi sunau mai bine
spuse așa simplu.
Mulțumiri, să ne auzim cu bine!

și eu am simțit că prima parte era cumva prea povestită, cu repetiții voite ca să prelungesc cumva starea aceea in care intrasem. Mizam pe final unde am încercat să mă detașez puțin. Dar înțeleg perfect ceea ce îmi spuneți și vă mulțumesc de seriozitatea cu care mă citiți și de sfaturi. Îmi prind bine.
O să văd cum o mai ajustez, mulțumiri cu prețuire!

o stare cu toate porțile inimii deschise...
cu aceeași foame de adevăr și de iubire.
Mulțumesc pentru versurile lăsate aici izvorâte atât de firesc și frumos dintr-o trăire vie, salturi din dimensiunea unui real înghesuit cumva printre lucruri uitate: viața, moartea și foamea, noțiuni despre cum se poate percepe o limită.
Drag de cuvintele tale, Ionuț Caragea, să auzim numai de bine!

e o analiză profundă a textului meu, iar dincolo de text, e intuiția citirorului cunoscător și avid de poezie, care întrevede sufletul celui care scrie și motivația lui.
E o mare onoare și o mare bucurie să-mi văd cuvintele atât de frumos și de real tălmăcite. Spun ”real” pentru că dincolo de cuvintele scrise, stă omul care scrie, și nimic nu ar putea trăi dincolo de el, dacă acele cuvinte nu ar prinde sens în inima cui citește. Și asta se întâmplă doar dacă poți rezona prin intuiție sau prin trăiri similare la ceea ce ai citit. Într-adevăr foamea e un experiment care măsoară altfel timpul. Dacă ai cunoscut-o, dacă ai cunoscut frigul unui adevăr neîngropat, deși știi că nu-l poți flutura în vânt cu tot aerul libertății, atunci taci și simți cum totul se reduce la tăcere.

Mulțumiri cu prețuire!

că reacția ta m-a bucurat mult.
Sunt conștientă că nu zăbovește cineva așa de mult, nu cheltuie atâta timp prețios lângă cuvintele mele, dacă ele nu ar fi putut transmite mare lucru, de aceea îți mulțumesc din suflet pentru că te-ai extins cu comentariul.
Am fost plecată fără laptop doar cu telefonul, și nu știu de ce nu pot lăsa comentarii de pe telefon, adică le pot scrie dar nu văd posibilitatea trimierii lor, de aceea am întârziat cu răspunsurile.
Îmi cer scuze draga mea, ai respectul și aprecierea mea pentru tot ce îmi spui inclusiv pentru unele sfaturi, și la fel pentru tot ce scrii tu, pentru că ești o bună și sensibilă mânuitoare a condeiului.

Cu cât mai multe interpretări cu atât mai multă bucurie, important este să poți crea o stare similară cu starea pe care o poate trăi cititorul.
Vă mulțumesc pentru interpretările în cheie simbolică și sesizarea factorilor perturbatori care ne arată că drumul nostru aici se poate termina brusc, dar ne putem mai departe împlini urcând pe un alt drum, cel al luminii.
Ca de fiecare dată simt aceeași emoție și aceeași bucurie când vă descopăr cuvintele sub textul meu.
Să ne auzim cu bine!

Vă mulțumesc, mi-ați luminat și gândul nu doar poezia!
Sănătate, inspirație și gânduri bune!