ardere

Aveți o poezie incandescentă, în care prăbușirea se transformă în templu interior și rana devine sursă de lumină. Mi-a plăcut intensitatea imaginilor: clopotele care bat doar pentru tine, zidurile nopții împinse cu umerii, toate conturează un portret al omului ca ardere neîncetată. Un text care se citește ca o liturghie a durerii și a renașterii. Am recitat-o de trei ori. E perfectă de radio. Frumos. Voi reveni cu certitudine!

vă admir flerul și cuvintele care nu obosesc să încurajeze.
E delicat comentariul pe care mi l-ați lăsat și vreau să știti că mă bucură mai mult decât o pot spune.
Mi-ați simțit arderea, vă mulțumesc și mă simt onorată să știu că poezia mea poate călători astfel și poate fi ”auzită”.
Vă aștept oricând cu mare drag. O să încerc să ies și eu mai mult din umbră,
deși la comentarii nu cred că mă pricep prea bine.

În rest, textul are idee, imaginar poetic, dar mi se pare că este deja robul manierismului, adică vă cam repetați, ideatic și stilistic, de o bună bucată de vreme.
Aștept să prindeți curaj și să scrieți și altfel.
În ciuda impresiilor mele de amator, nu pot nega o sensibilitate creatoare pe care am regăsit-o mereu în textele dumneavoastră.

nu sunteti deloc un amator, vă cunosc ... și vă mulțumesc că veniți să-mi spuneți că trebuie să cresc, să schimb ceva și să urc...
Suntem de tare mult aici, de pe la începuturi dacă nu mă înșel, de-asta spun că vă cunosc... și înțeleg că veniți să-mi spuneți părerea pentru că într-un fel vă pasă, așa cred eu, și știu că aveți dreptate. Cert este că nu simt nevoia să scriu altceva dacă acel altceva nu mă include, nu mă conține. Și asta poate însemna probabil, că ”arderea” mea se ridică doar până la acest nivel, deși... deși eu în naivitatea mea pe care mi-o asum, simt că uneori, măcar uneori, chiar fac mai mult. Asta e, dar o să mă străduiesc, mereu mă străduiesc să fac mai mult.
Mi-a făcut tare bine semnul de trecere, mulțumiri!

Știu că ai o manieră personală de a scrie, parcă și remarcam asta într-o recenzie a uneia dintre cărțile tale. Nu mă refeream la mijlocele artistice aici sau la vreun nivel valoric al scriiturii. La fel, știu că nu poți scrie decât ceea ce simți și cum simți. N-am vrut să spun nicidecum că ar fi un text rău aici, nu ma fost prea clar. Cred că mai degrabă persistența stărilor deprimante din ceea ce scrii, atenuate uneori de zvâcniri ale luminii interioare, mi se par că dau amprenta aceasta despre care spuneam că este manieristă. În fond, nu e nimic rău, și Bacovia avea propria sa manieră, „bacovianismul”, iar dacă știm să îi vedem și notele luminoase, chiar umorul ascuns în unele versuri de-ale sale, avem mai mult de câștigat spiritual și sufletește.

„mi se pare că dau” nu „mi se par că dau” (am ratat o literă!)