Nuta Craciun

clipele astea destrabalate sunt vii se rostogolesc mai rotunde decat gesturile tale in umbra parului meu intr-o noapte de adormit povesti cuvintele ce ma leaga de tine se nasc tot mai

nimic nu-i mai viu decât o frunză care cade încet de pe-un umăr de vânt tu (cu ochii tăi somnoroși) privești soarele ca și cum lumea ar fi o jucărie eu - doar o umbră care se

joc xo cu umbra mea singură pe lume în mijlocul lumii puține capricii mai am în ultimul timp parcă toate s-au așezat frumos în mine așa pe litere ca-ntr-o bibliotecă unde imaginile se

pe întinderi de floare rară înfrunzeau părerile ca o livadă peste șapte împletiri de clopot nimeni nu auzea cum genunchiul zilei ne măcina înserându-ne

ce fel de ploaie ești tu de-mi încolțești visele din liniștea pietrelor? sau poate ești steaua polară din întunericul care-mi țipă nașterea tu trezești frunzele și le faci

calma si plina de aripi ma cheama din spatele nopții printre lucruri uitate se prăbușesc astre peste păcatele pământului de unde ai tu ochiul acesta rezemat de senin?

sunt vremuri grele pe malul vieții îngheață pașii melcului ce monotonie ai putea sculpta în gaura acestei lacrimi un monument al așteptării

am uitat care e visul care este realitatea uneori rămân suspendată între a fi și a-și aminti numai aerul mai știe numele tău care nu mai are nevoie de trup într-un timp fără margini care a

eu am uitat că iubirea este o fântână care doar în adâncuri se desface în alte fântâni

zâmbetul tău a umplut cerul de fluturi zilei i-ai împrumutat răsăritul golul dintre coaste zboară cu un veac înainte se prinde singur în lațul ce strânge coboară vorba ta pe drum de

de pe umarul meu cade streangul in zori noptile grabite furnici se scutura de tristete

pe malul vieții se aude tropăind pasul melcului

port în piept o catedrală prăbușită unde clopotele bat doar pentru mine unde zac îngeri fără aripi și fiecare cuvânt pe care îl scriu mă vindecă încă o dată mă ridic din cenușa

ca un anotimp uitat în afara timpului stau și număr anii trăți în zadar pe fața mincinoasă a oglinzii e un timp de aur o melancolie sângerează apusuri pe gândurile mele o voce cunoscută

aleargă pe cer o lună îmbătrânită în marele oraș oamenii beau din ceașca plăcerii își odihnesc visele sub cerul curat trupurile copacilor și-au pierdut memoria rădăcinile lor caută mâinile

mă-nveșmântez în căldura ce-ți cântă prin brațe undeva sub clopote de tăcere visul meu se pierde într-un gest