Nuta Craciun

au fost poezii bune in concurs, desi evident intotdeauna vor exista carcoteli si viziuni contrare.
pentru mine a fost un bun exercitiu, realmente mi-au placut textele si mi-a facut placere sa le citesc ... ca sa le pot puncta corect am citit pe indelete timp de o saptamana, in fiecare zi... am facut notite, am comparat si la final am trimis votul, care a fost chiar foarte aproape de votul general care a stabilit castigatorii!
personal cred ca e mai eficient votul publicului, al colegilor de scris, decat al unui juriu profesionist, exact pe motivul implicarii personale, asa cum spunea Eugenia, a fost un bun „test” ca sa putem vedea limpede unde ne situam fiecare... si vorbind despre sinceritate si obiectivitate, afirm ca nu mi-as fi notat textul meu ( nr. 7 ) cu o nota care sa-l situeze aici, ci un pic mai jos... asa ca multumesc celor care m-au votat, nu m-am asteptat :)
la concursul anterior m-am situat undeva pe locul 26, si cel putin in opinia mea, cred ca am avut un text mai bun... in fine, nu asta e important, poate nu am apreciat eu corect si m-am partinit un pic la primul concurs la care am participat :)
mi-a placut poemul domnului Neculai Lunca, nu a fost preferatul meu desi am apreciat manierismul si versificarea impecabila a textului, eu am notat cu nota cea mai mare textul 37. „Golire de timp” - Maria Elena Chindea, si deasemenea cu incantare am descoperit textele: 11- „Curara” - Carmen Sorescu , 20- „mai mult de rușine” - Ioan Postolache Doljești 22 - „a murit unchiul Bill”- Enea Gela si 23 – „Silabe orfane” - Mihaela Roxana Boboc.

cred ca moartea nu va veni niciodata ca un oaspete!:)
dar daca poetul simte asta, inseamna ca e impacat bine de tot cu viata lui si pregatit sa-si urmeze drumul mai departe, dincolo de ea, constient fiind de propriile himere.
poemul "se misca in ritmul unor batai de inima", dar in camera copilariei nu se mai poate intra, doar de iubit se poate iubi indiferent de anotimp...

mi-a placut poemul acesta cu starea lui de sfasiere, cu asprimea sentimentelor, cu peretii plini de poze ce substituie locul oamenilor, desi o oarecare "lipsa" anunta sfarsitul, pune amprenta pe suflet cu toata stradania de a ignora si de a umple acel loc gol...
un pic incoerent in sensul ca, daca incepe cu: "nu mai simt de mult lipsa oamenilor", sfarsitul suna cumva contradictoriu: "lipsa ta este sfarsitul..."
o succesiune de stari care penduleaza intre poli opusi, dar poate pe asta se mizeaza, pe acea realitate de toate zilele care rasuceste un adevar pe toate partile...

cu ganduri bune!

va multumesc de semnul de citire, de observatii si de vigilenta.
am adaugat "i"-ul pierdut, am rectificat linistea si am mai diminuat putin "platitudinea" aceea, pasarea insa ramane tot "impecabila", mi-e prea draga asa cum e, de fapt nu e nici pe departe o pasare comuna, e chiar impecabila si nu pentru ca ar avea pantofii lustruiti... :)
dar e de bine si daca place macar un vers, va asigur de tot respectul meu!

despre cumintenia textului imi asum inconvenientele, recunosc ca la mine furtunile se poarta mai mult pe dinauntru si poate nu e tocmai bine, desi "uniforma de mort" imi parea ca suna destul de apropiat furtunii din interior :)
adevarul este ca nu sunt o rebela in cautare de figuri dure, epatante, nu asa ma eliberez, mai mult o rebela (caci asta sunt), in cautare de aplanari a starilor mele interioare, caut solutii pentru furtuna din interior si pe cat posibil incerc sa inchei in ton optimist, sau sa las deschis un drum pe care nu tin neaparat sa-l marchez cu insemnele mele ...
ma bucur ca ai rezonat la ultimele versuri, acolo am lasat o parte buna din mine, acolo in ruga aceea curata si subtire, acolo m-am abandonat, acolo m-am reintalnit cu copilul din mine care mereu stie cum sa ma impace...
ma onoreaza semnul, iti multumesc de atentia cu care m-ai citit si m-ai simtit, felicitari pentru reusita, iti meriti locul!!

in culorile toamnei din noi, cautand mereu pretexte pentru a zambi, cu toata platitudinea, cu toate singuratatile fidele care te privesc din uniformele lor stramte ... multumesc de semn si de interpretare, Razvan!

mi-a placut provocarea, mi-au placut textele din concurs, multumesc tuturor celor care mi-au apreciat versurile, o singura nedumerire as avea, desi nu cer explicatii nimanui, doar ma intreb (retoric) si-atat: cum poate acelasi text sa fie votat cu nota 2 si nota 10 ? cred ca e singurul "2" din concurs, evident ma refer la textul meu, nr. 4.

notele mele sunt :

1- 7.80
2– 6.50
3– 9
5 – 8.20
6 – 7
7 – 8
8 – 8.50
9 – 9
10 – 6
11 – 8
12 – 7
13 – 8.80
14 – 5.50
15 – 9
16 – 8.20
17 – 7.80
18 – 6
19 – 7.20
20 – 5.20
21 – 5
22 – 9.20
23 – 6.50
24 – 5
25 – 9.50
26 – 7.80
27 – 7.20
28 – 7.50
29 – 8
30 – 6
31 – 6.20
32 – 5.80
33 – 9
34 – 8.50
35 – 7.50
36 – 8
37 – 7.20
38 – 7.60
39 – 8
40 – 5.20
41 – 8.50
43 – 6.50
44 – 9
45 – 6
46 – 8.20

a fost o zi fericita atunci, eram la mare si totul avea culoarea linistii ... m-am asezat la o terasa, am cerut o cafea si am scris... ma bucur ca place poezioara asta albastra ca marea, care s-a scris singura, eu doar probeam zambete si ma lasam pe mana luminii :)

am citit cam jumatate din texte, nu pot mai mult sa asimilez acum, ma rezerv pentru zilele care urmeaza, e bine ca e timp suficient de citit si de recitit... prevad o foarte dificila detasare si o foarte buna competitie literara!!
succes tuturor!!

proza sau poezie, e o bucata de simtire omeneasca scrisa cu mult mestesug, intr-o incercare reusita de a recupera frumosul din urat si de a-l ridica pe un piedestal, deasupra frigului, a foamei si a lehamitei de viata...
mi-a placut limbajul elegant, elevat, ironia bine dozata, un text curgator si captivant in candoarea cu care face sa straluceasca un portret,(al EI) mai abitir ca o stea intr-o noapte, (epoca) de cosmar.
luminez sa se vada de departe!

mi-a placut poemul, frumoasa imaginea cu intrebarile care cresc pana ne depasesc, e aici o joaca frumoasa a imaginatiei; in bobul de strugure strivit vad cumva daruirea de sine a poetului pana la sacrificiu, ceea ce e de admirat intr-o lume care e obisnuita sa "construiasca" fara pic de daruire... poate fara primul vers (zic).

de data asta indica doar partea de miazazi a lucrurilor, doar partea lor insorita; din fericire, mai sunt zile cand orice ai face zambetul se tine dupa tine scai :)
multumesc de trecere si de semn!

va multumesc pentru semnele voastre, pentru seriozitatea cu care cititi, pentru interpretare, pentru analiza si pentru sugestii!
poemul l-am scris relativ repede si nu m-a multumit destul curgerea lui, l-am lasat un pic sa se aseze si am revenit desi s-ar putea sa nu fie nici asta forma finala, nu mai stiu daca e de bine sau de rau sa nu te multumeasca ce scrii, personal ma face doar sa cred ca mereu scriem ca sa ne facem noua insine o placere si doar pe urma ne dorim sa placa si altora... dar ce frumos cand scriitorul si cititorul se intalnesc pe aceeasi lungime de unda!

un text pe care zburda liber imaginatia autorului, e o placere sa simti toate aceste senzatii tandre atat de aproape ca te poti contopi cu ele... ajungi subtil acolo, dincolo de limitele umane, in transcedental, acolo unde ratiunea poate naste povesti atat de credibile, ce par a fi proiectii de lux pentru ochii avizi de mister.

poate cu un titlu mai sugestiv.
povestea omului cenusiu e varianta intristatoare dar intr-o viziune artistica plina de nuante, a omului care se fla in contratimp cu epoca in care traieste (zic), a omului care traieste marginalizat desi sub acelasi "albastru" comun, care-si traieste "zilele sticloase" (mi-a placut sintagma), fara sa faca efortul de a descoperi si de a da sensuri lucrurilor...
poemul trece pragul mimetismului pentru ca are forta, discursul poetic gaseste pretexte pentru a depasi cumva plafonarea, prin sugestia subtila din final care face posibila interpretarea pe alt portativ: "și totuși
atunci când luna plesnește
din crăpături curge roșul poftei de viață..."
desi versul final clatina cumva aceasta credinta, poemul transmite prin fluenta lui lipsita de artificii, o stare de vie respiratie "fără tușe șovăielnice".

mie mi-a placut detasarea cu care se face actul scrierii, acest ludic care nu vrea sa demonstreze neaparat ceva, canta doar un cantec vegetal despre o femeie singura... asa vad eu "femeia-copac", o femeie legata prin radacini de ceva de care nu se poate smulge: "îmi simt picioarele afundându-se până în miezul pământului", o femeie a carei rutina doare: "timpul mușcă din mine" si care se rezuma la a privi spectacolele de gala ale naturii ...

interesanta perspectiva ta de a vedea lucruri de dincolo de palpabil, scrise dupa o regula proprie a bunului plac, sfidand parca logici care nu au corespondent in realitate. jurnal sau poezie, imi place cum curge textul, se simte nevoia de povestire nu neaparat de literatura, dar lucrezi cu substanta umana, nu se aude zgomotul uneltelor de lucru, de aici poate apropierea de cititor.
as renunta la versul 3 din prima strofa.

destinul e orb, iubirea e oarba, sau doar noi sunte orbi, totul poate fi confuz uneori in mintea noastra, important este sa nu lasam confuzia sa ne copleseasca, sa o asternem mai bine pe hartie in cuvintele care ne tin sufletul in palme la aceea ora... de fapt, tot oarbe si ele.
multumesc Razvan, de semn si de comentariul!

frumos periplu prin poemele poetului, totul se dezvaluie concentric avanc ca punct de pornire melancolia, apoi penduleaza intre polul singuratatii si cel al echilibrului.
Felicitari Otilia Ardeleanu, felicitari Marin Badea!

E o revistă elevată, cu un cuprins bogat, texte de calitate si apare in conditii grafice deosebite... si e tare bine ca o putem citi si on-line!
felicitari, ganduri bune, inspiratie si spor!