după perdea

poate cu un titlu mai sugestiv.
povestea omului cenusiu e varianta intristatoare dar intr-o viziune artistica plina de nuante, a omului care se fla in contratimp cu epoca in care traieste (zic), a omului care traieste marginalizat desi sub acelasi "albastru" comun, care-si traieste "zilele sticloase" (mi-a placut sintagma), fara sa faca efortul de a descoperi si de a da sensuri lucrurilor...
poemul trece pragul mimetismului pentru ca are forta, discursul poetic gaseste pretexte pentru a depasi cumva plafonarea, prin sugestia subtila din final care face posibila interpretarea pe alt portativ: "și totuși
atunci când luna plesnește
din crăpături curge roșul poftei de viață..."
desi versul final clatina cumva aceasta credinta, poemul transmite prin fluenta lui lipsita de artificii, o stare de vie respiratie "fără tușe șovăielnice".

...tăcându-l până la capăt...
bucuria împărtășirii depășește pragurile solitudinii
mulțumesc de trecere, apreciere și semn.

Omul cenușiu are opacitate pe suflet, se înfășoară în conveniențe și duplicitate, pentru a-și păstra ascunse intențiile, iar cuvintele din discuții nu pot fi subtitrate în limba sincerității, pe când omul străveziu are suflet de cristal prin care se vede, însă se poate sparge lovit de pumnii virulenței, mâniei și violenței, și face eforturi să-și acopere goliciunea cu minciuni, însă acestea nu au aderență la adevăr și cad în genunile vieții.
Pofta de viață nu ține cont de caracteristicile umane, căci este un act volitiv.

dualitatea care arde.
mulțumesc.