Poezie
tăcerea e-înspăimântătoare
2 min lectură·
Mediu
zumzetul trasoarelor s-a stins în dimineața lăptoasă, revoluția s-a sfârșit
lumea se întoarce înfrigurată dar bucuroasă în case rebegite
noua viață putea să înceapă.
era așteptată cu sufletul la gură.
sânul ei mustea de speranță
dar Moșul ostenit și-a luat vacanță un deceniu, apoi două, apoi trei
și lumea s-a convins că el uitase să-și mai intre-n pâine
primea ajutor social și îi era bine.
primăvara urmează iernii, în adâncuri e cald și lumina lămpașelor
se stinge ostenită punând capul pe piatră.
adâncurile s-au schimbat, cer cap de om acum
dar oamenii fără cap umblă speriați care încotro, fără noimă.
vara urmează primăverii și pământul întinde buzele uscate în așteptarea unui strop
dar uniunile făcute peste noapte se desfac la lumina zilei
și jurămintele de credință sunt uitate
grea e politica asta fățarnică
toamna urmează verii
frunzele se duc, numele se duc, răul rămâne
o carie ce sfredelește albul și gingia
o durere surdă ca bătrânețea
iarna își aduce veșmintele de înmormântare
lințolii albe îmbracă mizeria acestei vieți
soarele își ia concediu medical
și abia se mai arată nedormit la fereastră
după tot zbuciumul tinereții urmează liniștea din străfunduri
bătrânețea urcă prin vase capilare, se reazemă pe ghizdurile singurătății
și-și mestecă lacrimile între gingii mâncate de rugină
cineva a uitat robinetul deschis și tăcerea se prelinge peste marginile vieții
023.830
0
Cu plăcerea lecturii,
I.