NCNuta Craciun
Verificat@nuta-craciun
Orastie - Hunedoara
„sau taci sau spui ceva mai bun decât tăcerea”
M-am născut în cel mai frumos sat de munte de pe Valea Grădiștei, satul Bucium, jud. Hunedoara, într-o primăvară pe care m-am străduit s-o port mereu pe dinăuntru. Poezia mi-a fost mereu cel mai bun aliat de-a lungul vieții, cu ajutorul ei am traversat cu bine toate evenimentele ce mi-au…
🏆 Critic de Top📚 Centenar Literar📜 Poet Prolific💬 Comentator Activ
Cronologie
recunoscătoare pentru steluță. Aceeași stimă!
Pe textul:
„în oglinda spartă a zilelor" de Nuta Craciun
0 suflu
ContextMaria Elena Chindea, pentru contanța trecerii și pentru comentariile tale pline de substanță.
Te îmbrățișez.
Te îmbrățișez.
Pe textul:
„în oglinda spartă a zilelor" de Nuta Craciun
0 suflu
ContextM-a pătruns sensibilitatea acestor versuri, îmi simt inima părtașă … în asta cred, constă farmecul. Aici sentimentul recrează imagini pe standarde lirice înalte. Așa simt și înstelez cu încredere, din loialitate față de poezia adevărată.
Unul din (poate) marile locuri comune ale gândirii estetice, este acesta: „dacă vrei să mă faci să plâng, trebuie tu însuți să fii îndurerat”, sau invers, ”dacă vrei să mă faci să visez în culori frumoase, trebuie să fii un visător incurabil”.
Apreciere!
Unul din (poate) marile locuri comune ale gândirii estetice, este acesta: „dacă vrei să mă faci să plâng, trebuie tu însuți să fii îndurerat”, sau invers, ”dacă vrei să mă faci să visez în culori frumoase, trebuie să fii un visător incurabil”.
Apreciere!
Pe textul:
„loialitate" de Stanica Ilie Viorel
0 suflu
ContextM-a pătruns sensibilitatea acestor versuri, îmi simt inima părtașă … în asta cred, constă farmecul. Aici sentimentul recrează imagini pe standarde lirice înalte. Așa simt și înstelez cu încredere, din loialitate față de poezia adevărată.
Unul din (poate) marile locuri comune ale gândirii estetice, este acesta: „dacă vrei să mă faci să plâng, trebuie tu însuți să fii îndurerat”, sau invers, ”dacă vrei să mă faci să visez în culori frumoase, trebuie să fii un visător incurabil”.
Apreciere!
Unul din (poate) marile locuri comune ale gândirii estetice, este acesta: „dacă vrei să mă faci să plâng, trebuie tu însuți să fii îndurerat”, sau invers, ”dacă vrei să mă faci să visez în culori frumoase, trebuie să fii un visător incurabil”.
Apreciere!
Pe textul:
„loialitate" de Stanica Ilie Viorel
0 suflu
Contextde înstelare, de recomandare dar mai ales de covorul acela, pe care nu l-aș călca...l-aș așterne la rândul meu celor fragili așa ca noi.
Și, da, se poate referi și la ceea ce ”trăiește/simte un bărbat”, unii bărbați, chiar sunt fragili și asta nu diminuează nimic din forța lor de seducție. :)
O să încerc să țin cont de sugestii, respectele mele!
Și, da, se poate referi și la ceea ce ”trăiește/simte un bărbat”, unii bărbați, chiar sunt fragili și asta nu diminuează nimic din forța lor de seducție. :)
O să încerc să țin cont de sugestii, respectele mele!
Pe textul:
„ un teritoriu cu obiecte fragile" de Nuta Craciun
0 suflu
Contextdeși îmi plac aceste prelungiri de imagini din interferența peisajelor, prin plecări din cuvânt spre peisaj interior pictural.
Se simte un clocot al vieții în care Eu-l caută un punct de sprijin.
Parcă aș fi așteptat o încheiere mai îndrăzneață, fără nota aceea dulce din final dar pe total e un poem bine condus.
Se simte un clocot al vieții în care Eu-l caută un punct de sprijin.
Parcă aș fi așteptat o încheiere mai îndrăzneață, fără nota aceea dulce din final dar pe total e un poem bine condus.
Pe textul:
„un punct de sprijin" de Anisoara Iordache
0 suflu
Contextcotidiană, un flash pe o stare de fapt care te ajută să plutești cumva deasupra unei situații de criză. Îmi place prin pragmatismul ei, prin sinceritatea ei necenzurată care taie un drum vertical în pereții zilei.
E atuul unei poezii reale, fără înflorituri inutile un exercițiu zilnic de adaptare la viață.
E atuul unei poezii reale, fără înflorituri inutile un exercițiu zilnic de adaptare la viață.
Pe textul:
„deschid fereastra" de Ottilia Ardeleanu
0 suflu
ContextPoezia m-a prins încă din titlu, în plasa unei simplități relaxante, cu finalul ezitant care lasă astfel o deschidere ce accentuează subtil o căutare de sine.
Pe textul:
„Matematică onirică" de ovidiu cristian dinica
0 suflu
ContextCitești și intri în poezie ca într-un bal mascat, îți pui și tu masca, te prinzi în horă și te rotești hohotind în sens giratoriu. Poți doar să mergi înainte pe drumul ei lung și să plătești și tu tribut cuvintelor sonore, cele mute doar ascultă și rânjesc ironic …
Îmi place, pare un joc al înstrăinării de noi, de parcă poetul şi-a adaptat sistemul de gândire şi meditaţie, la întâmplările paradoxale ale acestei lumi.
Îmi place, pare un joc al înstrăinării de noi, de parcă poetul şi-a adaptat sistemul de gândire şi meditaţie, la întâmplările paradoxale ale acestei lumi.
Pe textul:
„(pe)trecere" de Stanica Ilie Viorel
0 suflu
ContextÎmi plac toate cuvintele și toate imaginile acestui poem, simt acea abilitate de a crea imagini cu sensuri profunde, e ca o explozie care absoarbe conştiinţa celui care citește. Simt o durere care tinde către recuperarea unei ordini interioare ce pare că şi-a pierdut locul şi timpul, o melancolie adâncă din care crește o liniște albă. Semn de lumină de la mine să se vadă de departe!
Aș renunța la acel ”lăsat” din versul al doilea.
Aș renunța la acel ”lăsat” din versul al doilea.
Pe textul:
„pripas, numele meu" de Valeriu D.G. Barbu
0 suflu
ContextAmintirile fac parte din noi chiar dacă închidem ochii, nu îmi pare desul de plauzibilă imaginea. Textul mie îmi pare cam dezlânat, ideea este dar e diluată fără să aducă nimic inedit. Simt acea perspectivă lirică cu intrări şi ieşiri provizorii dintr-un labirint vegetal numit existenţă, dar practic parcă se realizează prea puțin. ”cu asta te las pe mâna sorții,
și soarta ta n-o să mai depindă vreodată de mine.” cel puțin fără acea conjucție de legătură. Deși dacă titlul e ”requiem”, lăsatul pe mâna sorții nu își mai are rost pentru că soarta s-a scris ”morții trebuie lăsați în pace.” Chiar așa!
De ivitat exprimări de genul ”corpul ăsta”.
și soarta ta n-o să mai depindă vreodată de mine.” cel puțin fără acea conjucție de legătură. Deși dacă titlul e ”requiem”, lăsatul pe mâna sorții nu își mai are rost pentru că soarta s-a scris ”morții trebuie lăsați în pace.” Chiar așa!
De ivitat exprimări de genul ”corpul ăsta”.
Pe textul:
„requiem " de Balan Simona
0 suflu
Contextdragă Maria, pentru respectul pe care l-ai acordat mereu cuvintelor mele scrise, pentru profunda ta analiză și pentru cât de frumos îmi primești și îmi simți stările. Cel mai frumos cadou azi, de ziua mea, au fost aceste cuvinte pe care le simt venind dintr-o sensibilitate vecină cu a mea, mi le așez pe suflet și tac. Cuvintele mele și-au primit stropul de tandrețe și înțelegere.
Primește respectul și prețuirea!
Primește respectul și prețuirea!
Pe textul:
„ un teritoriu cu obiecte fragile" de Nuta Craciun
0 suflu
Contextdeși iubesc Literele...
Nu am făcut altceva decât să vă raspund la întrebare, și am încercat să o fac cu respect.
Nu simt nevoia să mă adresez nimănui.
În rest, să ne auzim cu bine și fără încrâncenare.
Nu am făcut altceva decât să vă raspund la întrebare, și am încercat să o fac cu respect.
Nu simt nevoia să mă adresez nimănui.
În rest, să ne auzim cu bine și fără încrâncenare.
Pe textul:
„poate nu voi cunoaște niciodată taina" de Nuta Craciun
0 suflu
ContextSă le rescriu folosind punctuația? Încercam să explic că îmi rezultă un pic cam dificil. Folosesc corect punctuația când e vorba de orice alt text scris, chiar și în poezii uneori, dar scriu de obicei fără litere mari.
Sincer, nu mi s-a reproșat acest luru până acum.
Nu încerc să schimb lumea nici să redefinesc arta, doar mă învârtesc în jurul unor întrebări care mă ajută să trăiesc în prezent și scriu așa cum mă pricep.
Nu vreau să sfidez pe nimeni, vă asigur.
De corectat însă, pot corecta. Trebuie doar să simt că asta e înspre binele poeziei.
Sincer, nu mi s-a reproșat acest luru până acum.
Nu încerc să schimb lumea nici să redefinesc arta, doar mă învârtesc în jurul unor întrebări care mă ajută să trăiesc în prezent și scriu așa cum mă pricep.
Nu vreau să sfidez pe nimeni, vă asigur.
De corectat însă, pot corecta. Trebuie doar să simt că asta e înspre binele poeziei.
Pe textul:
„poate nu voi cunoaște niciodată taina" de Nuta Craciun
0 suflu
ContextAici este Agonia. Sunt de mulți ani aici și nu uit lurul ăsta. Nu, nu e Facebook.
E un site literar care se respectă.
Dar eu sunt stăpâna cuvintelor mele și nu vreau nici să sfidez nici să ignor limba română, cel puțin nu mi s-a reproșat niciodată până acum așa ceva. Cred că cel mai periculos lucru în poezie este să crezi că cel mai bun mod de a scrie îți aparține, că tu ești deținătorul formulei perfecte de scriere. Eu lupt să nu cad în prăpastia asta.
Și da, scriu ca și în propria mea carte.
E un site literar care se respectă.
Dar eu sunt stăpâna cuvintelor mele și nu vreau nici să sfidez nici să ignor limba română, cel puțin nu mi s-a reproșat niciodată până acum așa ceva. Cred că cel mai periculos lucru în poezie este să crezi că cel mai bun mod de a scrie îți aparține, că tu ești deținătorul formulei perfecte de scriere. Eu lupt să nu cad în prăpastia asta.
Și da, scriu ca și în propria mea carte.
Pe textul:
„poate nu voi cunoaște niciodată taina" de Nuta Craciun
0 suflu
Contextși semnele de punctuație. Încoresetează. Îți impun unde să respiri, unde să te oprești, când sensurile pot curge unele din altele nestingherite, liber.
Pe textul:
„poate nu voi cunoaște niciodată taina" de Nuta Craciun
0 suflu
Contextvă respect credința, coincide cu a mea.
Simt că o explicație, mai ales la o poezie, deși poate ar fi necesară, e cumva superfluă. Recunosc, niciodată nu mi-a plăcut, mai exact nu am putut folosi destul de bine, literele mari în poezie. Am impresia că ele impun, limitează, dirijează cumva cum ar trebui citit textul. Și asta mie îmi crează o stare incomodă, pentru că mi-ar plăcea ca cititorul, ca și mine de altfel, să se poată opri unde dorește, să poată respira în ritmul lui, nu în ritmul impus de mine.
Simt că o explicație, mai ales la o poezie, deși poate ar fi necesară, e cumva superfluă. Recunosc, niciodată nu mi-a plăcut, mai exact nu am putut folosi destul de bine, literele mari în poezie. Am impresia că ele impun, limitează, dirijează cumva cum ar trebui citit textul. Și asta mie îmi crează o stare incomodă, pentru că mi-ar plăcea ca cititorul, ca și mine de altfel, să se poată opri unde dorește, să poată respira în ritmul lui, nu în ritmul impus de mine.
Pe textul:
„poate nu voi cunoaște niciodată taina" de Nuta Craciun
0 suflu
Contextdar nu, nu cred ca au dreptate!! Să tacă și să asculte de stăpân! :)
Eu așa scriu din ... interior, dar știu că întotdeauna de pe margine se vede altfel.
Eu așa scriu din ... interior, dar știu că întotdeauna de pe margine se vede altfel.
Pe textul:
„poate nu voi cunoaște niciodată taina" de Nuta Craciun
0 suflu
Contextși de la mine, mulțumesc de treceri și de semne, mă ajută.
Cât despre ”străluciri”, nu urmăresc stălucirea, pentru mine poezia e un
exercițiu, uneori scriu ca să îmi pun de acord, lumea dinlăuntru
cu cea din afară.
Toate cele bune!
Cât despre ”străluciri”, nu urmăresc stălucirea, pentru mine poezia e un
exercițiu, uneori scriu ca să îmi pun de acord, lumea dinlăuntru
cu cea din afară.
Toate cele bune!
Pe textul:
„poate nu voi cunoaște niciodată taina" de Nuta Craciun
0 suflu
Context