Nuta Craciun
Verificat@nuta-craciun
„sau taci sau spui ceva mai bun decât tăcerea”
M-am născut în cel mai frumos sat de munte de pe Valea Grădiștei, satul Bucium, jud. Hunedoara, într-o primăvară pe care m-am străduit s-o port mereu pe dinăuntru. Poezia mi-a fost mereu cel mai bun aliat de-a lungul vieții, cu ajutorul ei am traversat cu bine toate evenimentele ce mi-au…
Aș renunța la acel ”lăsat” din versul al doilea.
Pe textul:
„pripas, numele meu" de Valeriu D.G. Barbu
și soarta ta n-o să mai depindă vreodată de mine.” cel puțin fără acea conjucție de legătură. Deși dacă titlul e ”requiem”, lăsatul pe mâna sorții nu își mai are rost pentru că soarta s-a scris ”morții trebuie lăsați în pace.” Chiar așa!
De ivitat exprimări de genul ”corpul ăsta”.
Pe textul:
„requiem " de Balan Simona
Primește respectul și prețuirea!
Pe textul:
„ un teritoriu cu obiecte fragile" de Nuta Craciun
Nu am făcut altceva decât să vă raspund la întrebare, și am încercat să o fac cu respect.
Nu simt nevoia să mă adresez nimănui.
În rest, să ne auzim cu bine și fără încrâncenare.
Pe textul:
„poate nu voi cunoaște niciodată taina" de Nuta Craciun
Sincer, nu mi s-a reproșat acest luru până acum.
Nu încerc să schimb lumea nici să redefinesc arta, doar mă învârtesc în jurul unor întrebări care mă ajută să trăiesc în prezent și scriu așa cum mă pricep.
Nu vreau să sfidez pe nimeni, vă asigur.
De corectat însă, pot corecta. Trebuie doar să simt că asta e înspre binele poeziei.
Pe textul:
„poate nu voi cunoaște niciodată taina" de Nuta Craciun
E un site literar care se respectă.
Dar eu sunt stăpâna cuvintelor mele și nu vreau nici să sfidez nici să ignor limba română, cel puțin nu mi s-a reproșat niciodată până acum așa ceva. Cred că cel mai periculos lucru în poezie este să crezi că cel mai bun mod de a scrie îți aparține, că tu ești deținătorul formulei perfecte de scriere. Eu lupt să nu cad în prăpastia asta.
Și da, scriu ca și în propria mea carte.
Pe textul:
„poate nu voi cunoaște niciodată taina" de Nuta Craciun
Pe textul:
„poate nu voi cunoaște niciodată taina" de Nuta Craciun
Simt că o explicație, mai ales la o poezie, deși poate ar fi necesară, e cumva superfluă. Recunosc, niciodată nu mi-a plăcut, mai exact nu am putut folosi destul de bine, literele mari în poezie. Am impresia că ele impun, limitează, dirijează cumva cum ar trebui citit textul. Și asta mie îmi crează o stare incomodă, pentru că mi-ar plăcea ca cititorul, ca și mine de altfel, să se poată opri unde dorește, să poată respira în ritmul lui, nu în ritmul impus de mine.
Pe textul:
„poate nu voi cunoaște niciodată taina" de Nuta Craciun
Eu așa scriu din ... interior, dar știu că întotdeauna de pe margine se vede altfel.
Pe textul:
„poate nu voi cunoaște niciodată taina" de Nuta Craciun
Cât despre ”străluciri”, nu urmăresc stălucirea, pentru mine poezia e un
exercițiu, uneori scriu ca să îmi pun de acord, lumea dinlăuntru
cu cea din afară.
Toate cele bune!
Pe textul:
„poate nu voi cunoaște niciodată taina" de Nuta Craciun
nu mă lasă de tot liberă.
În rest așa văd și simt textul, asta e starea despre care am vrut să scriu.
Dar bineînțeles că se poate scrie și altfel.
Mulțumesc de semn!
Pe textul:
„poate nu voi cunoaște niciodată taina" de Nuta Craciun
Prețuire!
Pe textul:
„ploaia nu are stil " de Nuta Craciun
Eu îți mulțumesc pentru semnul tău care mi-a încălzit lacrima de pe umăr.
Pe textul:
„când nimeni nu mă vede " de Nuta Craciun
Seneca spune că ”cine învață să moară, nu știe să mai fie rob.”
Se pare că există mereu în noi nevoia de a elibera o stare internă,
iar a învăța să mori e doar o acceptare a ceea ce nu poate fi întors
și o împăcare cu soarta ta de muritor, unde cerul are o importanță vitală în viziune biblică, la fel și clopotul și Golgotele personale.
Totul ține să ne amintească rolul nostru de ”simplă trecere” pe acest pământ, cu iarba de mână, ca singur veșmânt care ne va acoperi cândva trupul lăsat mărturie a trecerii.
Recunoscătoare semnelor tale!
Pe textul:
„când nimeni nu mă vede " de Nuta Craciun
Pe textul:
„acest curcubeu alb-negru" de Nuta Craciun
Picturile negre ale lui Goya ne amintesc că incă suntem vii, cu toți pseudo-monștri noștri interiori sau exteriori.
Dar trecutul vine de multe ori și ne salvează, acolo trăiește o inocență a noastră nedisimulată. Recunosc că mi se întâmplă des să accesez cu emoție amintirile cu tot ce au ele frumos sau dureros, pentru că știu că de acolo vine totul atât de firesc și nu trebuie decât să îmi las mâna să scrie.
Mulțumesc mult pentru semnele de încredere, Dragoș Vișan!
Pe textul:
„acest curcubeu alb-negru" de Nuta Craciun
că ce-ar fi amintirile dacă nu ne-am încălzi mereu la lumina lor și nu le-am scrie?
Mulțumesc mult de semn și de lumină!
Pe textul:
„acest curcubeu alb-negru" de Nuta Craciun
Pe textul:
„Confesiunile firului de iarbă" de Zavalic Antonia-Luiza
Dureroasă prin realismul ei tragic, imaginea de final: ”am pus, în locul lor,/ o lume de sticlă /și peste toate,/stăpân,/ un om gol”, m-a dus cu gândul la lumea rece și goală pe care o vedem, o recunoaștem dar o urmăm, din neputință sau poate dintr-o acceptare automată ca multe din actele noastre de viețuire.
Lumină dorului care încă se naște atât de duios în noi!
Pe textul:
„omul fără dor" de Stanica Ilie Viorel
cu adevărat, o pace! A ajuns la tine și mă bucur!
Mulțumesc de prezența și sensibilitatea ta!
Pe textul:
„tăcând pe cuvinte " de Nuta Craciun
