Poezie
requiem
ultimul poem pentru sufletul meu pereche care nu a fost să fie
2 min lectură·
Mediu
cu asta te las pe mâna sorții,
și soarta ta n-o să mai depindă vreodată de mine.
lacrimile mi-au rămas în gât de luni bune și
probabil,
mă gândesc,
s-au evaporat până să îmi dau seama.
amintirile nu mai înseamnă nimic din clipa în care
am închis ochii.
durerea macină scrupule fără rost,
interioare.
ficatul mi-e mâncat de termite,
plămânii mi se îneacă în suspine și
stomacul respinge orice semn de emoție;
pieptul a încetat să îmi mai vibreze iar
inima e doar inimă,
bate ca să mă țină în viață.
corpul ăsta insignifiant nu mai recunoaște
atingeri.
a nins azi-noapte și ți-a acoperit pașii;
încă știu pe unde să o iau,
dar mă întorc și îmi schimb cărarea,
mă îndrept spre lumină.
mă duc la mama
să mă ia în brațe
și parcă nu mai simt nimic.
durerea se ameliorează
dispare la sfârșit.
(răcoarea de afară)
nu mă mai întreabă nimeni de tine
fiindcă nu mai are de cine să întrebe.
nu mai ești,
mi-am tot repetat-o în gând.
nu îmi mai pasă cum ești
ca persoană;
nu mai ești o persoană
în carne și oase,
ești o fantomă,
morții trebuie lăsați în pace.
vreau să-ți tihnească somnul,
de-asta mă duc.
de azi nu mă mai întorc,
și tu nu ești conștient
cât nu mă mai doare.
nu mă mai simți.
eu am rămas respirând.
curge viață prin mine
și trăiesc.
031912
0
DV