Nicolae Popa

Camelia,

Să punctăm ceea ce cred că este relevant. În primul rând aceste patru versuri:
„Ai să mă ierți că m-am oprit
la umbra cămășii tale
să-mi potrivesc ceasul
cu două, trei veșnicii în urmă.”
Apoi:
„lumea strânsă într-un punct,
și de la capăt!”

Am impresia că ideea de aripă neobosită face să scadă din originalitatea anunțată la început. Ar fi fost suficient să spui „am zburat în vis atât de lin ca tine
și am căzut apoi din somn în nepăsare”, fără aripă. Rugămintea de a fi iertată „că-i lumea aspră și nebună” parcă s-ar vrea motivată mai serios. Ei, dar dacă e s-o luăm de la capăt, revenind la primele versuri, și ne pomenim din nou în cămașa poeziei. E bine aici. Mulțumesc.

Da! merită! Numai fără sclifoseli!

Trasă în grabă, în stilul umorului negru, poezia asta chiar merită o poză. Blitz-ul meu vede: ironie la limita grotescului, un aer carnavalesc pe aceeași stradă cu dricul mortului apărut de după colț („am bătut o babă care mi-a dat cu geanta în cap / și i-am luat și locul din față...), absurdul făcând praf din toate planurile („întreb de mișu / mișu murise în ultima poză”), imagini prinse din fugă... Da, am impresia că te-ai mulțumit să improvizezi, fără să fi privit puțin textul la lampă... E ceva ce deranjează, inclusiv la auz...

Apocaliptică lucire de cuvinte pe final de măritiș:
„Porcii spinoși nu pot a imita grohăitul realității
pe care o scriem într-o cenușă
înainte de a muri.”

Mai sus, resturi dintr-o realitate pe care refuz, nu vreau, nu pot să o înțeleg. Restul e poezie...

Un text cu respirație adâncă. Este atât de neimaginat că se poate scrie așa, că cineva rupe/desprinde încă un strat de scotch de pe creierul bătrânei doamne care se cheamă literatura și pune în mișcare un asemenea conglomerat de imagini lipind „ventuze moi de terminațiile (noastre) nervoase”, Refuz să leg neapărat poemul de tatonările lui Soviani pe „orizonturile apocalipticului”, mai ales că într-un prim comentariu la tatonările în cază avusei și tu, florin, o anumită reținere, când observai că există riscul ca termenul „să eludeze realitatea refugiindu-se într-un concept mai degrabă abstract care împrumută elemente eterogene, ce de multe ori nu îi aparțin.” Din poemul străbat reverberații mult mai greu de comentat decât mereu relevantele supoziții teoretice, iar substanța poetică – da, e multă substanță poetică în acest text și nu te mai speli de ea, deși te deranjează, bănuiesc, cum nu se mai spală ucigașii de petele de sânge – ei bine, această substanță are deja comportamentul aceleiași fiare și va ieși „ca un abur străveziu / ce va pluti deasupra voastră ce va pluti / și se va pogorî /și va înfige colții / în creierele multora dintre voi...” În măsura în care îți cunosc poeziile postate în ultima vreme, îmi permit să observ ceva nou odată cu apocalipse-le.

Florine,
Ai spus-o atât de frumos încât mă faci să cred că te fapt tu scrii despre oameni iubindu-i așa fiindcă știi că printre ei există femei pe care le iubești! Mulțumesc, m-ai făcut să revin, să recitesc și să-mi refac inspirația din câteva poeme ale Eugeniei/Nichita care îmi plac cel mai mult! Dacă ne aude - cea mai fierbinte pâlpâire de inimă!

Uite că mai găsești uneori și ceva candoare în zăngănitul metalic al limbajului aducător de noi experiențe poetice. Este copleșitor „murmurul cu care se naște” frumusețea acestui poem. Uite și o întrebare care ar fi în stare să mențină trează o conștiință artistică: „ sau mimează candoare / copiii îmbrățișand florile ?” A mima candoarea e tot un fel de a atrage candoarea. Undeva în subteranele umbroase și liniștite ale acestui text își trăiește veacul poezia, în dimensiunea ei orfică, nepieritoare:
„știu ca e limpede locul
ce ne așteapta ce ne topește
ce crește odată cu noi
câmp înmiresmându-și petalele”

Să ne auzim numai de bine!


P.S. Te rog să mă ierți! Din greșală acest text a fost trimis și pe altă adresă. Oricum, e limpede că se referă la textul tău!

Dina,
Neînțelegerea dintre cele două fetițe, una voind să fie tata iar alta mama, părea să ducă spre un subiect mai spectaculos, ceva în genul conflictelor de familie, însă ai lunecat spre lucruri oarecum bine cunoscute – prietenul meu cățălușul, prietena mea pisica... vai, vai!.. și ai cam ratat conflictul din start. Mă rog, e doar o părere. Aștept să citesc și alte povești de-ale tale!

Fără virgulă după ușă... dacă nu sunt prea obraznic. Multa inspirație!

Sunt într-un gând cu Liviu. De buna seamă, ultimile versuri îmi par la fel de revelatoare ca și peisajul din imagine... Ar fi sunat însă și mai patrunzator inversînd cu locul doua cuvinte \"ușa\" și \"deschisă\". Așadar:
\"Pleci și lași deschisă ușa
scâncetelor mele
de gheață...\"

Devastator:
\"nouă ne-au îmbătrânit streșinile
ne plâng adormirile pe la colțuri
iar copiii cer de pomană plângând
sătui de-atâta cald și de pâine\"

Iată de ce iubim noi poezia! Pentru că numai în poezie poți întâlni adevăruri atât de răscolitoare! Și atât de neobișnuite... Daniel, n-am să te mai scap din ochi de acum înainte!

Ceva incredibil: 152 afișări și nici un pâss! nimic. De ce-or fi tăcând toți cu atâta încăpăținare? A-ha, probabil din acelaș motiv din care ar vi trebuit să tac și eu.
or,
\"fruntea renilor - aburită și tare -
împungând nesfârșitul înalt
îmi împătrește sufletul picioare\"

Să ne-auzim numai de bine!

Mădălina,
Nu pot să nu-ți spun că îmi plac foarte mult aceste două rânduri:
\"ora imblanzirii tot mai aproape era
ea mangaia ceea ce nu se constituise inca in teasta cu pupilele dilatate\"
Până la ele ai cam forțat nota din dorința de a descrie ceva de nedescris, atât de bine exprimat la urmă.

Salutare! Ești tare! ...tare nebun! Dar titlul arată ca o lozincă. I-ar sta mai bine ca motto lângă text. Altfel se poate crede că vii și tu cu epigrame. Ne mai vedem și cu alte ocazii. Deocamdată mă bucur că ești aici, bătrâne!

Cristian,

Știu, e riscant să postezi aici proză mai mare de 2000 de semne, dar lectura devine și mai incomodă când este fragmentată, iar fragmentele nu conturează vreun subiect vreo idee clară și trebuie să revii la fragmentul de acum două trei-zile pentru a-l lega de cel de azi... Eu cred că dacă există cineva care vrea să citească și proză, mai bine să-i oferim ceva cât de cât integru. Să zicem, cele 4 fragmente ale tale despre oglindă, abia luate împreună încep să creeze o atmosferă de mister în care ești curios să pătrunzi. Citite separat, produc doar o impresie de contemplare, destul de lentă, care se și sfârșește. În general, îmi place siguranța frazei tale. În cazul unui subiect mai bine conturat, dacă ar fi să pui miza pe acțiune, această frază a ta s-ar putea să facă minuni... Multă inspirație!

Aniela,
Uite ce poem ai scris, aici, la etajele de mai jos:

Lacrimile mele
dansează desculțe
pictând tablouri cu vise
pe geamul aburit al ferestrei.

E liniște.

Căderile
sunt păsări de foc în palmele noastre.

Doar respirația ta
și fluturele care tocmai a intrat
un etaj mai sus...

La etajele de sus prea multă lirică sentimentală... Câteva etaje mai jos - revelații onirice! Felicitări!

Irina,

Siguranța scrisului tău face ca acest tablou despre singurătate (o singurătate delicioasă, totuși, dacă se poate spune așa) să spună totul despre măreția iernii.
„nimeni nu respecta geometria gheții, nimeni nu mai auzise de nimeni și
dintr-o dată mi s-a părut că sunt extrem de singură,
chiar am strigat în gândul meu, tu te uitai la catedrale
și nimeni, nimeni, nu mai auzise de mine”

M-ai readus la troienele prin care urmează să ajung casă! Mda, și s-a făcut noapte...
Munți de inspirație!

Limbaj delicios, imaginație de maestru relaxat care își permite să se distreze și el pe site, incursiuni îndrăznețe într-un spațiu virtual care nu ține cont de virtuțile sutelor de pagini tipărite deja, aici urmând să începi aproape totul de la zero, ficțiunea împletindu-se armonios cu lianele cățărate de la raft la raft prin biblioteci, atmosfera livrescă dând bine ideii de scris pe apucate, în fine, totul îndeamnă spre rigoare și stil, spațiul narativ fiind dublat de unul ficțional mult mai convingător, deci și mai fabulos, regăsit în datele biografice ale Estelei, căci dacă s-ar întâmpla cu adevărat minunea ca cineva de la Chișinău, la numai 18 ani, studiind la Colegiul de Arte Plastice Al., să reușească să scrie fără greșeli gramaticale, ca să nu mai vorbim de cele de stil, atunci scriitorii basarabeni ar trebui răsuflând ușurat să se lase de scris. Felicitări, maestre, pentru text! Mai puțin pentru lipsă de imaginație în cazul fabulei postate la rubrica „biografie”, care, de altfel, nu e neapărat nevoie să fie completată.

Imagini la pachet. Totul atât de compact exprimat. Un sentiment al neputinței dublat de senzația imposibilității de a te trezi din vis. Și cred că anume așa ar fi trebuit să rămână până la urmă. Iată și adevărata revelație a acestui poem: „jos, langa cearceafuri, zace o camasa neagra, / patata de sufletul scurs prin lacrimi”. Iar ultimul vers („visez si ma trezesc, era o iluzie, plang”) îmi apare total inutil. De fapt, ideea trezirii din vis strică toată construcția. Și încă ceva, fără diacritice mi-i greu să înțeleg dacă este vorba de „ceată” (grup de oameni) sau de „ceață”. Mie mi-ar plăcea să fie „ceață în punga de plastic” – superbă imagine.

Curiozitatea mea este pe deplin împlinită. Răspunsul la ghicitoare este acesta: îmi doream să văd cum va arăta un asemenea titlu pe bara din stânga, la \"subiecte fierbinți\". Nimic mai simplu, m-am prefăcut că aș avea ceva de comentat și s-a făcut lumină. Concluzie: fraților, fie-vă milă de spațiu când puneți un titlu!
Deși, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat! Și acum pe bune: textul nu-i deloc rău!