nica mădălina

mi-au sărit în ochi culorile și mi-a rămas senzația că sunt prea accentuate.
în rest, mă așteptam să fie iar un text stufos ca detalii de acțiune, mai ales după titlu, dar am descoperit, spre binele lecturii mele, că respiră prin cum a ales să puncteze cadrele.
e rombic, asta îmi place. și are ironie. asta iar îmi place.

știu că e primăvară și că lejerul devine mai atrăgător, dar parcă te-ai lejerit prea aici. dacă descriptivul strofei doi mai aducea un ceva ce putea fi exploatat și dacă primul vers ar avea aer de anunț cât de cât așezat pe picioare, strofa trei și restul prea lejere, oricât de personală ar fi ea.
chiar ar trebui repusă în cuvinte tentativa asta de ghiduș tandru.

uel, dacă e să fim mai ortodocși decât fundamentaliștii neobudiști, revoluție înseamnă schimbare la 180 de grade (richter, celsius sau de orice altă natură) a sistemului.
asta incontestabil s-a întâmplat în momentul 89.
apoi, cât despre mijloace, cred că ce se prezintă aici e nu doar străplat, străspeculat, cât mai ales sărac documentat.
ca și cititor, rămân deci cu aceleași întrebări, nici pe astea nu m-a ajutat textul să le îmbogățesc, din păcate.
dar întru mister, vorba lui blaga. și anti-revelare.

eu bifez primul calup, pentru verosimilitatea durității pe care chiar dacă nu o exploatează până-n pânzele alburii, măcar o servește deloc năucit, chiar onest și-n ritm post-rodeo, așa.
când miroase a marțipan, e semn că se întâmplă ceva. cred că e un drum de mers în descriptivul primului calup, da.

nimic nu e mai real decât viața, asta dacă îmi e permisă o adnotare.
că apoi viața nu se reduce la real, ci la ce viețuiește, e o discuție pe care o putem purta sau poetiza milenii, cred.
astea fiind spuse, un ton cuminte pe aici, de exlications à la lettre, timide chiar și politic corecte. de politica textului, zic.
dar lipsește ceva. ceva care să ștergă strepezeala acelor bionisme și să lase o prospețime, chiar cuantică sau robotizată sau eegalemcepătratizată, în gura celui ce citește.
poate e prezent prea desenul, firimitura, poate prea de pe alt asteroid față de pelicula aceea.
poate mai multe.

se diluează rău în partea a doua și e păcat de tonul și detașat, și implicat, de povestitor care empatizează cu personajele, din primele două strofe.
la mijloc se rupe și începe indecizia între confesiv și descriptiv, ca o deraiere. ar mai fi trenurile acelea, care cumva reguprează, redau din ținuta inițială, prin cum sunt introduse în discurs.

auleu (adică verișorul lui uel), dacă din împunsăturile mele se pricepu că stau domoală în brațe de premier și dacă din critica mea (care subtilă, care delicată), raportată că și la constituție, culmuuel, dacă se pricepu că eu prefer scuterele unui motor în care să duduie mai mulți cai, dacă ca și care, eu sparg paharul.
serioz acuși, il y a des aberații dans legislația aceea pe care nimeni înainte de adoptare nu le remarcă încât să le hârșt cu ajutorul nu al îngerului, ci al curții constituționale, cam angelică, ce-i drept, în ce privește curajul, aberații neconforme unor obligații ale statului de a stopa anumite raze și de a da drumul soarelui pentru alții decât copiii din sufletele parlamentarilor, aberații despre care eu nu mai desenez pe asfalt. dar pe care nici că le înec în vin.
ci le cercetez, critic (cam cu asta ar trebui cel puțin să mă ocup pe la locul de munci, orișicât), cum care altfel, chit că nu o fi la fel de eficient ca alte acțiuni. dar e și asta o formă demascatoare. vrum mai departe, în raze de soleil de 21 mars.

după celebra avem timp a lui paler și chiar după mai vechea if a lui kipling, o încercare a genului acestuia de înșiruire fundamentată pe simplitate și generalitate devine delicată, cu atât mai mult când ea repetă, ca aici, primăveri, gingășii, te iubesc-uri, alte anotimpuri, ba mai introduce și definiții cu iz scolastic ale timpului și vieții. fără nicio ținută a ritmului, pe de altă parte.

iată, se mai deschide robinetul curajului de a fi compact și nepăsător cu privire la receptor (și nu mă refer la lector, ci la personajul destinatar și cauză, culmea, sinele). și astfel această luare peste și pe sub gambă reușește întrucâtva, culmea, să fie serioasă, nu musai și plângăreață.
adică e o direcție clar preferabilă celor mult bătătorite deja și at times deranjante în celelalte texte.
a, și poate deci și mai mult nerv ar scutura de-a binelea.

aș renunța la lulu e o utopie de femeie sau l-aș poziționa altundeva în text, dacă se ține morțiș la prezența lui. acolo are efect de trosc sec, din păcate. și asta întrucât se merge în allegro sau andante, iar versul împricinat rupe și strigă \"uite ce formulare mișto am eu și cât sens pot cuprinde\", pierzând astfel din credibilitate.
apoi balconul full view mi-am citit, articulat, pentru ritm.
du reste, e ceva aici între nepăsător, liber și păsător prea, care trage de tine vrând atenție. dar nu rău, căci vioi. deși un liber liber nu ar fi stricat.

acum da, cu finalul acesta simplificat, dansul orbilor din prima parte a scăpat de nuanța explicizândă. și s-a păstrat sfericitatea.
ce mai voiam eu să spun este că aceste sfere rotinde (și zic sfere pentru conceptele pe care le închid și poartă) ar face, sunt convinsă, un joc remarcabil chiar și dacă ar fi lăsate să cadă, să se ciobească. ar deschide planuri noi și conceptele din ele ar căpăta un plus de vitalitate, pe lângă cel dat de alegerea felului în care se derulează, până acum, rotirea. dar cred că fani are, în colțurile aripilor, și niște asemenea nișe prin care să ajungă sferele să se spargă, dacă va alege asta cândva.

și am uitat să spun despre ironia de ansamblu, cred eu concentrată în mai prețiosul \"depresurizezi\", bine strecurat unde fu strecurat. adică ceva ce trăiește, chit că în pendulare continuă. o agitație a obiectelor în jurul făcătorului de gesturi cu ele.
și mai era semnul pentru care am zis astea.

o doză de epic sprijinit nonșalant în mulgerea lexicului și așezarea-n recipient a unei oralități suculente (fără extindere prea a semanticului), căreia dacă ar fi să îi reproșez, atât cât îmi sare în ochi, i-aș reproșa alegerea formei în care se face așezarea în recipient. anume este monolitică și prin asta fură din dinamismul acțiunii și lexicului aci prezente.

ce apreciez eu, printre altele, este legarea de textul băieții buni, adică deschiderea unei linii (ca să nu zic ciclu).
în care linie se întâmplă schimbări (pe care le-am observat de ceva texte încoace oricum și am și precizat asta) atât la nivel de poietică (așadar de construcție a discursului, de tehnică ce se construiește pe sine și care se limpezește, devine mai impactantă prin scurtare și viteză), cât și la nivel de fond.
anume se evită glisările în stratificare explicativă, care dădeau efect static și ușor greoi și se alege povestea precizată prin verb și mai puțini determinanți care să suscite corespondențe.
iar aici corespondențele (căci sunt - țepii căpșunelor, țepii unuia dintre personaje; interiorul și peisajul, intrarea deci în sine, respectiv ieșirea din cadrul \"naturii naturale\"), cum și gestionarea trecerilor (mult mai importante într-un text mai compact decât în cele lungi cu care ne obișnuiseși) merg în folosul derulării imagistice și conceptuale, fără să o mai sufoce ca în trecut.
adică eu aștept să văd cum linia asta o va coti, cum se va răsuci sau altele, dar m-aș bucura să meargă înainte prin asta.
căci e mai decisă decât în trecut și mai săgeată.

uel, știut fiind că cei ce se reclamă liberali nu sunt interesați de politici sociale care să încerce ajustarea unor inegalități faptice pentru o egalitate de șanse și de liber acces, ci de egalitate abstractă, favorizatoare a celor puternici, rămâne totuși problema (și e spinoasă, căci și juridică), a statului social (impus constituțional).
ușor, ușor, iată, aflăm în ce constă eeeeel - în rețeaua de măsuri de susținere a categoriei năpăstuite constituite de copiii deținători de mandate reprezentative. ai noștri sunt și ei, nu? să nu fim răi...
și deci ducă-se desenele pe asfalt, trăiască urmele de frâne. avea italianul o vorbă, când își lungea ochii după atari urme ale vreunui nervos cu motor - pirelli ringrazia!

hehe, mașinismul atinge noi forme involutive și observatorismul criticist noi forme evolutive. șold la șold, vorba lui shoulder to shoulder. cât despre politicile pentru persoanele aflate în stare de vulnerabilitate obiectivă, numai de optim, numai de optim se poate spune! căci există nevoi și deci inventarieri.
(dar ar fi mai lesne de citit fără toate majusculele acelea și parcă mai according to politica de editare)

deși în primul paragraf am resimțit un explicativ ușor lungit (adică ar fi puut lipsi acel dans al orbilor), iar prezența a două comparații în liniile finale m-a făcut să mă sucesc nițel, e aici un efect de absorbire nu în vreun supra sau meta sau trans, ci într-o pivniță unde se redefinește umiditatea și se stabilesc funcțiile obiectelor. asta printre o rotire sau alta, pe vârful vârf al călcâiului.

avea urmuz și el o pâlnie și niște erotism odată cu ea, nu foarte ascuns de absurdul și ironia știute la el.
citind deci cuvântul acolo m-am dus și parcă, deși nu fac comparație sau raportare, puțin mai multă îndrăzneală în evitarea măcar a unor asocieri gen \"pălmuită dar mereu calmă\" sau fesele acelea, ar clăti de un umor involuntar și ar face discursul, coerent oricum, mai înfipt în el însuși.

nu postați mai mult de două texte pe zi, altfel ele ajung în pagina de autor și nu pe cea principală, conform regulamentului. mulțumim.

ceva aici, în ciuda comprimării și simplității, lasă dâră de goliciune și banal.