nica mădălina

sperand ca dumnezeu vede prin ochii tai, il auzi in background, printre teama curata, sursa a limpezirii, caci se poate transforma in iubire.
iar despre iubire implici, ca o rupere de ritm dupa curgerea simbolurilor din prim aparte. crapi usi... prin gura se zice si intra suflarea...
nu ma impac insa cu \";\", cred ca mica sau marea pauza, tacere, liniste de acolo se putea transmite si altfel.

\"pe tine te liniștesc aceste discuții? pe mine doar faptul că discut cu tine mă liniștește\"
pentru ca aici cum e mai important decat ce si prin asta mangaie tensiunea panditului si a expunerii doar in tricou ca o carapace,
pentru ca si eu vad omul, odata nascut, stand ghemuit singur si cu frici, chiar daca zambaret si inalt, pana cand se intoarce la un alt inauntru,
pentru ca in orice peisaj in care o pasare oarba atinge apa cu tipete ascutite,
pentru realitatea care este inteleasa ca un consens si nu ca o concesie,
pentru albul mai alb ca seceta,
pentru uterul urias, ruperile de ritm si plasarea personajului aparent intr-un decor, dar de fapt in cititor,
pentru amintirea de sine,
ma pot intoarce la acest text si revedea, despleti, creste o litera.
(nu doar kenvello reprezinta firescul:)...)

eu tocmai despre impacarea dintre semnificant si semnificat ziceam, fara sa intentionez sa intru in teorii...:) o aplecare asupra si o atingere a chipului celui alb din sicriu, asa vazusem relatia cu toate detaliile din lucruri.(da, imi zburase gandul la whitman)

el, eul conceptualizant, era cumva \"reconcilierea\" transformarilor si nostalgia. pasc valorizarile, firescul, re-rostirea, re-scrierea, pomificarea individualizanta.
paste semnificarea, ca si jena de a auzi cainii.

genunchii miros si sunt mirositi, poate din ei va iesi aripa ceea despre care tot zici.
caldurii i se raspunde cu desert, setei cu nisip, ingenuncherea este sarata, ingerul trage cu ochiul. de-asta prefer partea a doua a poemului, mai simpla, reluand o tema tare draga tie. cu ea de mana, urma...

in toata simtirea care se va intampla acolo sper sa pot fi prezenta...uneori versul perfect e sufletul cela urias, al tuturor, din toti si totusi nu un eu colectiv, ci imbratisare.
trimit si eu (cel putin) una sa se alature. eu ma bucur...

\"dacă aș găsi aripi de îngeri
mi le-aș spune la mâini\"... am remarcat aripa si pasarile, prezente aproape constant in textele tale. de aceasta data \"se intampla\" sa fie ingeri, albi, caci \"se intampla\" sa zici despre raiuri, ca posibilitatii ale devenirii. si nu poti fi decat alb cand nu te incadrezi.
\"nici un curent literar nu te face bun,
căci raiul înseamnă o mie de locuri, nu-i așa?\"... apartenenta - bine - bun - individualism, contemplarea a ceea ce esti dincolo de locul in care poti fi plasat (eu as fi renuntat la \"nu-i asa?\", caci deja are forta si incita acest inceput)
dar tu ai dinti de fantome. si intermediarul poate fi astfel. si cautarea prin refuzul acceptarii primei variante, cea mai accesibila, facila, a raiului.
ritualul cere ca instrumentul muscaturii eliberatoare sa fie asezat la san, unde poate fi crescut, chiar daca fantoma, asadar dupa trecere si nu prabusire.
eu as mai fi zis, asa mi-i felul, ma diluez in prea multe cuvinte...
pe scurt, mi-a placut, a miscat ceva in mine.
despre ce nu am inteles, la nivel de forma, fara a pretinde ca am deslusit ideea dinauntru:), este de ce \"din contra\" (creeaza impresia de redundanta) si \"ei, (...) , atunci\".
inchei, da, inchei, cu gandul speriata la primele si ultimele versuri. m-am intrebat, mi-am raspuns, nu stiu daca stiu. nu-i asa ca o sa te mai intrebi, macar pentru cuvintele acelea nepatruns de albastru?
prieteneste

apelurile se repeta, tot ce este suspendat se repeta...
mi-a placut ca vreau sa nu stiu daca \"ploua dinspre mine\" e un avertisment, un anunt, un imperativ sau o rugaminte sau altceva. si mai ales ambiguitatea din centru : \"ale mele mai strâmbe/le încadrezi într-un articol/concluzii/se dau goluri\". e o rupere fata de prima si ultima strofa, o incadrare a lui \"tu\" care tace (dreapta , la 180 de grade, ca o alternativa).
cu o bere, cu un drum stramb, cu o asteptare in cui. catre 360

daca ar avea rucsacul cela buzunare in culori distincte pentru a fi, a exista si a trai, sau macar un fermoar prin care sa imi mai trec degetele... mai intai ne pre(-)facem, ne si credem in anumite momente, mai intelegem esente, mai descoperim verbe, dar inevitabil ne pierdem.
cum al meu e pe sistem sfoara si lasa sant pe umar, respir, pasesc, prefac intelegerea in drum. raman nauca, carpesc rucsacul si il port gol de lucruri, dar greu de prezente. sa fie uitarea periculoasa cunoasterii? si cat sa ne convingem?
(adica pentru mine sensurile acestui text tin loc de multe deschideri si recompartimenteaza concentrat bagaje ce nu is acumulari, ci patrunderi)

pe mine tocmai cersetorul m-a luat de ochi... era multa lumina in sus (si apoi in vena-ti vehicul), alegand sa strabata drumul tocmai printr-un fenomen cu stropi. la acel dumnezeu punitiv m-am uitat cu teama, am tresarit ca o pasare ciugulind cirese, ingreunata de ne-zbor. si ti-am vazut dare lungi, de sange alb si aripa-ti uda care invata ritmul nou, sa nu-i mai fie strain, sa ajunga pana la sursa ploii insesi. esti tu, e aripa, e acel afara, e noul, recurent totusi, ca o obsesie...

pentru ca am simtit un miros de crini care fie m-a ametit si mi-a distorsionat astfel perceptiile, fie mi-a confirmat cumva ca am rezonat, caci despre suflet si cat din el e al nostru, cat e facut din iubire si cat din el creste in patrunderea cu ceilalti, despre dihotomii si cazne ale eliberarilor am vazut aici fire.

uneori trupul poarta in sine dorul de celalalt tot ca pe o boala, pe care unii o numesc individualitate. si ea umple spatiile acelea largi ale hainei carora ignorantii le zic falduri. si mai daruim haina asta din vreme in vreme, asa larga, cu spatiile celea cu tot. mai speram ca primitorului sa i se potriveasca. si mai avem cate o bucurie cand macar si lui ii sade la fel de sleampata si nemernica. e ca si cum celui ce o locuieste i se daruieste un fiu.
mamele ne-au lasat inauntru premonitia vietii intr-o haina perfecta, unii ii zic si suflet. ele se odihesc nitel in alb, noua doar dorul de a-l intelege si a ajunge acolo...

celor care cred, se bucura si aleg sa nu taca. las semn al gandului meu bun, cu lumina pe care mi-o daruieste aceasta materializare a omului in el insusi prin cuvinte care si-au depasit conditia de instrumente. felicitari pentru reusita, adrian munteanu

liului ciresos ii doresc o frumusata de pereche de tenisi, iubire licuricioasa, vaz limpede, nesfarsenie
ii trimit un gand frumos pe care nu stiu sa-l exprim si zambete cu brate prietenoase cum is cele mai simple cuvinte.
madanica

a lua totul asa cum a fost si a fi ceea ce ne amintim ca suntem si ca am fost. mai ramane, uneori, amintirea numelui, ca subiect comun cand corbul e mana stanga prevestind sau doar sustinand ceruri. riscul traversatului cu ochii inchisi, pasi hotarati ca o vocala deschisa larg, ajungerea la oameni prin gogosi (dulci sau doar imperfect de rotunde, dar mereu la cate un colt).
cutoate astea sub ploaia mea ca umbrela a focului altora, imi amintesc, desi am luat ca atare, de niste trei dorinte (to see with your eyes, to smile with your smile, a nice surprise every once in a while) pe care le mai reculeg dintr-un cantec cu 15...

ca e din carne si oase, ca e vis, ca e din vreme si loc, ca e le mal de vivre cu dintii tociti, ca e o potentialitate candva delimitata (stearsa, dar mereu acolo), ca e imuabil sau nu, omul acesta e dupa datina (pre-determinare a metodei, acceptata intr-un mod paradoxal razvratit, cu unghii mizere si muste pangarind vinul) si de catre sine plans. asteptarea nasterii celuilalt, ca o nastere proprie, etapizarea cresterii (desavarsirii), delimitarea mecanismului sau cauzal, conturarea instrumentelor, dar mai ales sugestia intoarcerii, a farmecului aferent \"caznei\" (taratul de melc raportat la acela al pruncului) converg spre continuumul creatiei, unde rolurile sunt intersanjabile. si peste toate iubirea, precum rafinamentul diacriticelor, indiferent de maniera plangerii-viata (a pruncului, a salciei, a fragilitatii insesi).

eu vad aici omul care alearga iubiri intr-un zbor terestru larg cat sa poata infrange oniricul timpului, prin care sa curga spre interzisul realului-rai. si il vad dez-vrajit de ritmul in surdina al cailor pitici prin care sa poata pluti el insusi. se confunda in cele din urma cu variantele astea ale simtirii (\"spre adanc\") care trezesc alte simtiri (\"de prin pavaj, plumb\"), nu mai are nevoie de priviri, gusta deja intensitatea imaginarului si prin asta isi creeaza o dimensiune a prezentului, mai reala si mai densa decat multe drumuri din care nici caii (cauza, instrument, eul din visare) nu se opresc.
(am citit fara virgule poezia, am vazut spitele transformandu-se-n frauri si fuga din cerc in suis)

mi-am imaginat fluturii, am crezut, am auzit si surrond-ul ploii si mi-a placut ca \"tine\", asa nevazut si neprezent la tocator, a samburit inauntru. si caroseria, asa oxidata, inveleste, protejeaza, nu doar acopera...:)
credinta prin cercetare si cunoasterea prin simtire?
simtire a lui li cu obraji, dar si a lumii, cu bucati de carne si piele zabovindu-si gerunziile. si a diferitilor. ai tai. oricate penetrari in oricate nopti si oricate ploi si neatingeri pe margini, li este iarasi deschisa, ciresanda, cu un contur ca de matrioska.

atat de lucid textul, incat lasa a se percepe ca omul din el inca mai crede in om. nu am fost, se pare, suficient de lucida incat sa si exprim univoc asta. luciditatea poate fi o cauza, chiar daca nu cea eficienta, a metodei prin care se vede. credinta stiu ca e (o) cauza a credintei...

atat de lucid, incat mai crede in omenire, in gest si nu doar in miscare. in om? demnitatea si actiunea sunt intrinseci omului ca individ, dar si ca particularizare a omenirii. si poate sunt si catalizatoare ale curatirii intru a fi si nu a avea.