se făcea

Da, da...el era acolo sa iti asculte tie povestile tale nemuritoare, asa cum nemuritori au ramas cu totii. Si Baudelaire si Poe si Whitman, Paunescu, Vieru si lista continua ...dar, nu-i asa, numai povestile noastre fac amintirea lor sa ramana mereu vie, nemuritoare.
Mi-a placut poezia ta. Aduce un aer de prospetime in gandurile noastre usor plictisite.

Poezia e modul de a spune, de a spune cât de frumoși suntem, e modul de a înșira povești nemuritoare despre cei ce sunt și poate nu vor mai fi, dar mai ales aduceri aminte despre cei ce au trecut cu pas agale peste alte povești, poezia e cea care poate disturge, mă puteți întreba la ce vreau să mă refer, cred că la patetismul detaliilor din lucrurile neînsemnate…poezia e omul de lângă tine, fiindcă tu îl știi un mizerabil și cu un gest de tandrețe te face să te întrebi, dar eu, eu cine sunt? Poezia de aici e poezia momentului – Liviu Nanu, în care aduce frumusețea cuvântului scris, dar altfel de cum ni-l închipuim noi, ăsta e poetul cel care poate shimba reacțiile chiar dacă l-a citit pe Baudelaire, e prospețime aici chiar dacă pomenește de Vieru cel iubitor de țări, poate ce mă incită ce mai mult la acest poem sunt acele …cum le spui tu Liviule? A, am auzit: puțulici… mi-am adus aminte și de jocul acela cu …în țărnă, dar cu pomii lumii nu o știam.

Pentru prospețimea mesajului și mai ales că deja devii un poet… cunoscut!

Nu aș fi zis că e un poem din anul 2006. Un poem bun, construit pe axa unui dialog interiorizat, cu o figură aproape mitologică: „el”, „fratele timpului”, care devine instanță critică, ironică, atotștiutoare. Poemul este o meditație asupra destinului poeziei și asupra riscului de a aluneca în „patetism”, de a încărca versul cu detalii mărunte care nu mai reușesc să susțină adevărul estetic. Ironia devine aici instrument critic: de la invocarea marilor repere (Whitman, Baudelaire, Poe) până la coborârea voit trivială („puțulicile mereu vesele”), textul parcurge un arc in timp. Un poem al cărui prezent a fost anul 2006, deci acum 19 ani. Ultimele versuri („toate aceste gânduri... / căței care scheaună în vis / lângă toți copacii lumii”) sugerează că poezia, oricât de ironizată sau relativizată, rămâne un fenomen al vieții subconștiente, al visului, o prezență fragilă, dar universală. Imaginea câinilor care scheaună în vis devine un simbol al involuntarului, al instinctului poetic care continuă să existe chiar și atunci când rațiunea îl ridiculizează. Este o concluzie paradoxală: chiar și atunci când e minimalizată la nivel de „scheunat de căței”, poezia rămâne universal prezentă, lipită de fiecare copac, de fiecare ființă…Poezia rămâne.. Felicitări!