Monica - Nicoleta Făgețean

mă mișc, între lucruri impermanente. ce eliberare! e de ajuns să privesc carcasa peștelui zburător. fără mațe, e atât de aproape de mine încui ograda secretă aflată în avalul pârâului. de ce aș

acum am înțeles: oasele sfinților și petalele de trandafir sunt alcătuite din aceeași substanță carnea orizontului, prin care circulă binecuvântatele lichide, atinge hoitul achimenesului amour.

bună. am ajuns în deșert târziu, iar luna de miere a cactușilor m-a făcut să întorc și celălalt obraz, ca și cum un strugure înțelept ar fi putut să mă determine să iert noaptea mi-e frig,

sunt o mărgică, pe șiragul de mătănii degetele Lui mă mișcă...

* mereu tu vei alege alte ferestre luminate pentru ca eu să găsesc o plantă strivită și să o resuscitez, în timp ce o femeie îmi va aduce copilul ce e pierdut găsit rămâne înainte de ora

nu, pe tine (soarele, pe culoarele lunii) în grădina cu portocali senili, mă reînveți să respir prințesa înoată o frunză adoarme pe aripi de vânt (da, pe tine)

nu pot ajunge la roade intrând în peșteră, o femeie își începe ziua toți călătorii zic amin, binecuvântat fie drumul cu sonorități de samisen atinge-mă – e rugămintea unui săculeț. el e

cu cât mă afund mai adânc, vântul îmi retează crengile atât am putut să-i zic: frate frate vânt crengile sunt scări! ~ ~ ziua de după furtună foșnet - sora

se făcea că viața îmi intra înapoi prin nări nu de-a valma, cu fiecare particulă ce căpăta în mine sensul unei curgeri cu niște vâsle fine care iată plecau din inimă și intrau în inimă era un

pentru oaia rătăcită pe cale, păstorul cântă din fluier - alteori tace.

viața e o grămăjoară orezul macrobiotic înghite apa. caut sosul yin zborul, mic răsfăț al gravitației, îmi salvează pozele cu licurici

toate diminețile lumii încep cu ea

să nu crezi că floarea de regina-nopții peste care a căzut promoroaca nu va mai înflori erai mătăsos zicându-mi: scoate boabe și coase-l coase-l… * prietenul imaginar al foarfecii

în apă era ascuns un sfânt. o literă ici, ca o bășică abstractă îmi colora tenul până la ultimul rid (intră în secerătoare, hornul te va duce înapoi) ~ pas cu pas descopăr că o zi

poate că timpul se îndoaie pe alocuri, în mlaștină rinocerul alb scoate la iveală un vas, lăcomia de-a te avea coexistă cu mine-cea-care-nu-am-nimic zazen, locul în care doar ești mi-a întors

la capătul unui drum lung – un drum. grădinarul a pregătit tot ce trebuie pentru un trandafir cum altul nu-i, ca să rămâi trebuie să ieși uneori la granița dintre tijă și spin. incantație: nici

ce se întâmplă cu săculeții când podeaua e o plită încinsă? lumea... o sală: intri, saluți, ieși, mereu cu fața. și tot tumultul care umple săculețul de piele oarbă încă. în vis, când am stins

spune/mi că există un munte - cel mai înalt, pe care n/o să/l ating nicicând. și pe piscul cel mai aproape de soare tu, îmblânzind delfinii niciodată marea nu fu mai adâncă, și pe fundul ei o

sub plicurile roz, timbrele nu dădeau niciodată greș. ardeau în numele călătoriei. eram frântă. am pescuit un inel de aur, cu coada roșie rândunică. zidul era aplecat, m-am adăpostit slabă

mai ales când duc palmele la ochi... luptătorul de sumo ajunse, cu vântul abia stins și eu caut oaza, liniștea mă face să uit că sunt pe un teren de golf privat dimineața deschide ochii, perna

dincolo de maci, de țânțari, de fluturi sunt un șoricel care adoarme pe pantoful tău în zgomotul lumii și foarte da\' foarte aproape de clipa în care mă vei pune într-un alt colț al pădurii,

știi ce nu pot deschide? în spatele nasturelui lumina penele cad pe șotron, o cifră înghite talpa care bate pasul pe loc. umbra căutând sora soarelui există un aisberg de care mă izbesc. la

de ziua ei a plouat cuibul din spatele pâlcului negru are penele aurorei. șoriceii de apă se împrietenesc cu sobolii încuiați sub pământ îți aduceam chifle atinse de mâinile mele, la o sută