calea fără drum

poate că timpul se îndoaie pe alocuri, în mlaștină rinocerul alb scoate la iveală un vas, lăcomia de-a te avea coexistă cu mine-cea-care-nu-am-nimic zazen, locul în care doar ești mi-a întors mănușa cu fața la piele. muchiile unghiilor erau mai moi decât vântul am să-ți arăt cine sunt eu: acest spate ca o genune, nicio scamă nu se poate numi nor pe cerul fără scântei așadar, continuă. începutul e printre noi