Monica - Nicoleta Făgețean

un pic analfabeta culegea din floarea soarelui floarea când soarele îmbătrânea, nu înțelegea de ce se prelinge din lac, lună, elli fluida sămânță avea o cămilă din zecile de fire de

cu pasărea mare pe ochi, ce știam eu despre aripi? mirosul de bărbat avea o coajă și o coamă care mă sfâșia toată noaptea el mi-a cerut apă, podeaua era alunecoasă am să îngheț până la

în formă de corn negru, ea ~ dacă nu deschizi ușa, n-o să știi că nu sunt frumoasă toamnă ~ un bărbat spate în spate cu un pește desenându-mă cum zbor ~ altfel decât ai ști,

esteticul separă grâul de neghină – mă arăt cu zimții de ferăstrău, o aripă decapitată își plânge tatăl copac înghesuită de primul fluture al dimineții, adun iarbă pentru găinușe ca și cum ou

m-am dezbracat în fața lui, erta, am putut s-o fac satul cu rinoceri arsese de parcă focul ar fi existat într-adevăr - atunci a intrat el blănurile annei nu acopereau nimic aveam pielea

n-am să mai plec la capătul lumii pentru nimeni de aici se poate citi în mine cina fără de taină, am aflat fiecare frunză care cade cu un milimetru mai în stânga brațelor mele îmi amintește ca

la gâtul de pene al femeii, delfinul își fumează comodele amintiri toate albastre norii păreau ghețari în sos de cer senin – scurge-mă din supiera cu polonice răcoroase, o coadă de

prietenul evreu și prietenul arab alergau cu fâșia comună de zmeu – ca un pește se zbătea orizontul la ora ceaiului, mărgelele bleu ale rândunicii vesteau ploaia rituală ~ mergeai

ziua senină se numea zi senină – asta da tulburare... acordeonul, în pivnița genunchiului mugure pieptenele bej aspiră lemnul cefei – o pipă răsturnând foile fragil

inelul acela nu-mi dădea pace o gură de navă, așa era... impecabile în tainița cu imprimeuri locul la geam, o unghie de șoim mă răsucesc peste vraful de haine - șopârlă vară, copiii

ca să se împlinească scripturile inimii mele, nufărul ce se descompune încet iubit va fi până la fund… în dintele din vale, capra bătrână așteaptă mâna clarei tu simplu ești ~ o

trag de un fir: spinul pare un munte vârful agață covorul norilor spinul acesta multiplicat în mandala e solitar adânc e spinul unul care se lasă privit în geometria și plastica sa

a fost odată A și multă liniște el îmi vorbea: nu există zile rele - din vas în vas se scurge un vin de ospăț a spălare multă ea coase în puncte pe etamina sacului cu grâu pasărea

îți coseam vocea de un trup inexistent ciclopul copil se rostogolea pe pajiștea din vârful muntelui singurul lucru inaccesibil, ochiul de ce păunul să tacă în locul meu? iarbă cu

floarea lactee - staminele-planete dansează în polen de galaxii peste 9 lumi, aceeași sămânță... clătinând același fruct - ochiul

o să mă înveți să pictez luna, galbenă creangă? o să afli salutul tigrului, coaptă extensie o să-mi arăți un drum sub pădurea vulcanului gri? o să îmi pun o bluză înflorată și

când intru în casa Domnului și văd rândunelele, inima îmi tresaltă! căprioara nu a trebuit să-și sacrifice inima în iarba înaltă un curcubeu cu aripi de prințese trezite la viață plimbă cu

atâția pereți fără ieșire ~ și o singură inimă

ningea intens pentru că eu mă temeam de catedrala din ulm, de munți și de lacuri de veneția mă temeam și de apele ei cu gondole, până și de porumbeii uscați mă temeam mă temeam de rochiile mele

Somonii se furișau în apele lor de mărgele înșirate pe ațele curenților De flori mi-era dor și de călușeii luminați îndelung sub lunile răstălmăcite O fetiță alerga desculță, rochița pe

am să fac o mandala mare și neagră ochii mei căprui n-or să se vadă atunci la poarta verde mai puțin rotundă a satului cu ciori galbene înfipte gri există o singură explicație de mă simt așa de

viitorul îngăduie pulpelor gri de floarea-soarelui înaintarea pe tabla de șah a zilei n-am să las nici un paznic să ia chip de femeie cât timp lanul se scutură în tine surorile caritabile trag

timpanul îți creionase venirea de mult nimeni nu putea alerga în labirintul meu interior ca tine primul nostru spate comun era gol de piele sorbitule cu pipeta albastră, grindina a