Monica Mihaela Pop

S-au scurtat ca prin minune Listele de compensate Si din visul Danielei Se trezira ... comprimate. 6 noiembrie 2002

În palmele-mi căuș tresare mut Un bol de lut, e talismanul meu, Îmi țin în el credința-n Dumnezeu Și țipătul întâiului născut. E curcubeul meu fără hotar Am strâns în el atâtea

Timpul m-a uitat iar, hoinarul, așa cum în lipsa ta mă uită mereu în colțul din stânga al cerului, lăsându-mi tâmpla deschisă la cea din urmă secundă a noastră. Cuvintele tac în căușul

Se gandi domnul ministru (Ce-i asa o chestie?) Sa imbrace palmierii In costum de ... trestie. 6 noiembrie 2002

Mi-e ploaie, iubite! În suflet Ferestre se-nchid, sugrumându-mi lumina, Sub pleoape, oceane-mi inundă retina, Mi-e ploaie iubite, și plânset! Mi-e teamă, iubite! Departe, Albastrul în

mi se scurge lumina din ochi iluzoriu analfabetă și perpendicular aripilor tale de parcă n-am altceva de făcut decât să-ți dau apă la moară și mură-n gură viața cică toate drumurile duc

Încercănată, lumina tresare la strigătul cocoșilor debusolați de ceață. Nesomnul perfid boală a trupului meu încă tânăr, tace, ascuns în monograma cearșafului. Perdele îngreunate de

În iubire ajungeam întotdeauna mai devreme, mă ascundeam în spațiile dintre tăceri și pândeam cuminte venirea ta. Mai întâi îți auzeam pașii, grăbiți, urmărind apăsat linia vieții, apoi te vedeam, cu

pe crucea nopții arhangheli cărunți adapă cu fulgere unicornul neliniștiți neștiuți până când din frunte i se scurg reticular energii resuscitând circular universul

luna pe ape malului alb întinde liniști de vată

M-am nascut pe muchie de toamna si poate de-asta cerul meu e gri. N-am reusit sa aflu iubirea ce inseamna si poate de-asta cerul meu e gri. M-am nascut cu degete de iarba si in suflet cu

Replică la textul \"Tors de femeie, bărbatul\", scris de Filip Pământul citește în șoaptă, stelelor căzătoare, povești despre tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte a lumii. Scăpat din

niciodată trăite îndeajuns duminicile mele cărui cer să-și închine acum diminețile altoite reticular din pieptul furtunii? înțepenită la despicătura drumului și neîntoarsă încă

Mă las legată cu-nfrunziri la glezne Iar pasul mi se frânge în cuvinte, Dar nu-mi pierd firea-n strâmbe jurăminte Și nici nu plâng în jalea unor bezne. Mă las topită-n boabele de rouă Și-n

nu credeam să pot iubi pământul mă ținea de picioare legată, păsări mărunte îmi ridicau din piept suspinele deznodate până deasupra, unde cerul își remodela înălțimile din vântul și

știu! vechea ordine a lucrurilor te poate face să uiți drumul dar universul nu-ți așteaptă pașii fără umbră de aceea ar fi bine să plângi din când în când și să taci să asculți să

imaginar croite visele sunt prea mari trupului acestor zile firave și repetat răpuse de prefacerile unei vieți pline de spaime clipe galbene ard singure în întuneric retorice ploi lasă

Eu nu calc pe urmele nimănui. Nu vreau, cu pasul meu, să tulbur somnul umbrelor rezemate de cruci și nici să mișc, aiurea, firele de iarbă, adevăratele coloane ale infinitului, alăptate din

Din tot ce-ar fi putut să mai fie a rămas între noi o urmă, răsturnată ca un pătrar de lună tolănit la umbra nopții, Alăturate, palmele întinse par un câmp de război, proiecție inversă,

lasă-mă, Doamne! de fiecare dată când te caut ești plecat cu treburi în altă parte cum, Doamne, să știu când te găsesc dacă nu-ți pui îngerii să trâmbițeze clipa când ești de