Niciodată să nu spui niciodată

Pământul citește în șoaptă, stelelor căzătoare, povești despre tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte a lumii. Scăpat din cornul lunii întunericul se pierde, fir cu fir, în brațele reginei nopții. Anacronică, tristețea mea curgătoare se căznește să iasă din strânsoarea pleoapelor iar eu, înnebunită în așteptarea trăirilor mă ghemuiesc între terminațiile buimace ale capilarelor. Semnătura dinților tăi pe sâni, indescifrabilă, zvâcnește aiurea, fără nici o metrică, deodată cu inima, redefinind allegro presupusele cicatrice. E liniște! Doar între noi, un praf de lume se leagănă străveziu pe o pânză de păianjen, (și fiindcă ea nu se rupea ...) tu, acel niciodată pe care îl bănuiesc de a fi mereu azi, îmi șoptești cuminte jumătăți de dorințe și apoi, cu înverșunare, mă ceri întreagă. 17 iunie 2003