Monica Manolachi

frumoasă desprindere de prezent pentru a recupera un moment plăcut, dar și pentru a-i da forță prezentului prin recunoașterea desprinderii de trecut.

deși generează curiozitate, titlul nu mi se pare foarte potrivit... tectonica pare prea dur în comparație cu ciorapii uzi... e doar o părere.

Am parcurs cu interes articolul, al cărui stil este ușor de urmărit și bine organizat.

Îmi cer scuze anticipat, poate n-am înțeles bine, dar încercând să corelez lipsa curajului lui Orfeu de a alege, menționat la început, cu eșecul căutării perpetue, menționat în concluzii, m-am împotmolit la ideea că... Orfeu reprezintă ,,simbolul luptătorului, în stare doar să domolească răul, nu și să-l facă să piară”, el mai poate simboliza ,,lipsa puterii sufletești”, deoarece nu a avut curajul de a alege. În fraza citată parcă lipsește ceva care să articuleze mai clar cele două idei. Este o simplă enumerare sau s-a dorit o legătură cauzală? Apoi, curajul de a alege se referă la a alege sau nu ceva sau la a alege ceva sau ceva cu totul diferit, dar nu opus? La ce se referă alegerea?

Cu rezerva subiectivității, las aici câteva sugestii notate în timp ce pieptănam barba:

-pt a evita “că” => “în ritmul ăsta n-ai să înveți niciodată îți spui”
-de scos “trebuie ... aiurea” – de foarte multe ori și eu tai din începuturi, fiindcă ele cuprind uneori exact starea aceea de încălzire de dinaintea meciului, care nu prea interesează pe microbiști și se duc să-și aducă berea
-abia în loc de de-abia
-la fel ca altele pt ca multe altele, pt a evita c+c
-pt a evita “că” => “poate mai ai vreo șansă te gândești”
-cu+cravata => iei cravata te duci la...
-nu prea înțeleg ce caută șamponul în lecția bărbieritului :-)
-pt a evita “că” => “probabil de la filmele de dragoste ți se trage îți spui”
-și tu te credeai... => dar tu te credeai... fiindcă sunt prea mulți de și
-penultima ar trebui regândită, copilul nu se vede bine
-aș mai aerisi în ultima, aș spune ceva în genul...
...prin care să stopeze => de stopat
...pe care să scrie => inscripționată cu

Aș fi vrut să fiu prezentă și eu la o asemenea reprezentație. Nu știu dacă aș fi avut ochi să observ cum ați observat și să redau cum ați redat. M-am oprit pentru câteva clipe, mai multe decât în alte locuri, la cuvântul \"nod\". El m-a determinat să recitesc.

Am rezonat la strofa din mijloc. Mi-a amintit de elevii mei, niște pitici cărora la duc dorul uneori.

pe unde mă aflu acum, dacă nu faci cu mâna, în stație fiind, unele nici nu opresc. Ai de ales: ori mai aștepți o jumătate de oră, ori o iei pe jos.

Sau au mici panouri cu orare amănunțite, fixate pe stâlpi și te duci cu 10-15 minute înainte în stație - asta în caz de orice - pentru a ajunge taman în clipa în care șoferul închide ușile și bye-bye!...

Totuși, n-am înjurat, am luat-o pe jos în asemenea situații. Noroc că drumul este prin natură.

Las aici semn că m-a amuzat povestioara. Titlul parcă l-aș schimba. Aș renunța la partea a doua, rezumativă. (Dacă pui linie de dialog, nu mai e nevoie și de ghilimele.)

Am niște nelămuriri, George, pe care le voi înșira în continuare, în speranța că mă voi dumiri pe parcurs. Ai mai spus undeva în alt text așa: “decît rămășițele stupide și puturoase ale amintirii e preferabilă pe veci uitarea”. Prin urmare, facem tabula rasa dacă trecutul ne împotmolește. De acord într-o măsură. Aici regăsesc noi reflexii pe marginea aceleiași teme, numai că apare cumva o discontinuitate. Spui în s2: “cred că bucuria e mai ales / cînd vezi și ești văzut de aproape / oricum depărtări și aminTirile lor / înghit mulți și de-a valma”, idee din care se poate înțelege că depărtările și amintirea lor nu-și au rostul și că apropierea este de dorit. Totuși, cum se face trecerea de la departe la aproape? S-a inventat teleportarea și n-am aflat? Nu cumva înghițirea depărtărilor și a amintirilor de-a valma este chiar mijlocul? Fapt nu tocmai plăcut, ba chiar de-a dreptul insuportabil. Apoi în s3 te îndepărtezi de ideea asta cu “tot ce ne interesează / e pe-afară”, unde încep să disting ruptura, acel welcome indescifrabil pentru cel care intră, chiar dacă e pe limba lui (e totuși cu susul în jos), dar și un presupus “bun venit” cu totul neinteligibil pentru cel ce nu-mi știe limba, precum și un ceva între welcome și bun venit recognoscibil (în sine) și rememorabil în cele din urmă. (Am observat strădaniile tale de a te juca la granița dintre limbi, sper și cu folos, nu doar ca imitare fără sens și valoare.) După ce dezavuezi amintirile (deși cred că nu întru totul, după cum se va vedea), speri ca cel ce te-a vizitat “să mă uite / mai rar așa eventual să-și amintească”. Prin urmare, se produce o asumare a amintirii “mai rar așa” – drăgălașă exprimare! – pentru ca în penultima strofă, prin recurs la inocență, să trasezi definiții temporale clare, în care “trecutul este singura certitudine” etc. Mă întreb ce te-a purtat spre starea aceasta prelapsariană, paradisiacă... Poate este ceva legat de ceea ce ai notat în altă parte, “un întreg potop recreator de resimțire”... Recitesc ce am/ai scris și îmi dau seama că aversiunea față de acel “de-a valma” și susținerea “potopului de resimțire” nu prea se împacă din punct de vedere logic. Dar poate se împacă din punct de vedere ilogic... :-) Cum spune Paul Ricoeur în Memorie, istorie, uitare, locurile de memorie, o metaforă propusă de Pierre Nora pentru a desemna modul în care se păstrează trecutul în cultura franceză, nu înseamnă doar ceea ce se poate arhiva, ci și istoria nespusă, memoria aparent imposibil de articulat, ceea ce cumva remarci în final: “și toată bucuria e să descoperi / că rînd pe rînd / orice temere devine cu stupoare / cea mai liniștită certitudine”. Ajunși aici, să vedem unde ne va duce această “liniștită certitudine”.

Îmi place fantezia asta care lasă trupul să fie, dă sens cojilor – acela de a măsura calea, fie și prin mozoliri ale sufletului. Cât despre alcătuire, aici n-aș modifica nimic.

Citind eu pe aici, mi-am spus: dacă victoria este așa de importantă încât are atâtea piețe ce-i poartă numele în lumea asta mare, de ce n-ar fi și piețe pentru eșecuri, și ele la fel de însemnate sau poate chiar mai însemnate uneori...

O retrospectivă aproape dezarmantă asupra unei încercări eșuate... :-) Acel “nu m-ai lăsat” nu mă aruncă în tăcere și mă face să întreb dacă e mai bine să aștepți să te lase altcineva să îi faci cunoștință cu... ori să ieși din această moară (ca la jocul de țintar) a tăcerilor prin renunțarea la a depinde exclusiv de cineva, de o natură divină sau nu. Așa înțeleg pluralul din titlu raportat la conținut. Evident, este o întrebare printre alte puncte de vedere posibile.

în ultima strofă îmi place compresia, expresia și impresia spațio-temporală. am mai observat în pagina ta preocuparea aceasta de a dilata sau comprima distanțe și durate. nu știu cât se leagă de restul, dar poate se leagă...

Îmi place sondarea aceasta a lucrului neatins, care, fiindcă este neatins, ai libertatea să crezi că nu există, pentru ca apoi lucrul acela să migreze în sine/tine (prin iubire) și să afli că, de fapt, este.

Mie mi se pare tanti Obi asta ca un ambalaj pe care îl sfâșii ca să vezi ce este în cadou. Înainte să citesc că este vorba despre un alint al Obișnuinței, m-a dus gândul la alte tanti și neni Obi, de pe alte meleaguri, de la un alt capăt de lume, așa că am citit întâi cu alți ochi. Mă întrebam ce are George cu magia Obi (de la Obeah) și de ce se referă la ea. (Nu știu dacă ai avut și asta în vedere, că nu prea se potrivește.) Oricum, în mintea mea s-a format instantaneu un hibrid care îi transporta pe oricare Obi din lume în zone unde nu s-ar fi așteptat, taman într-un poem extra pe o limbă de care nici n-au auzit. Să nu mai spun că m-am gândit și la nevasta lui Obama... :-) Apoi am revenit pe pământ sau pe un pământ și pe sub pământ, unde, una peste alta, am revăzut un discurs multezicător despre obiceiuri tradiționale... :-)

(+)
... primul rând prinde
... pe spatele pozelor uneori mai scrie câte ceva
... îmi plac strofa cu urletul, cea cu nufărul, cea cu prezentul prins în cârlig, cea cu boala, cele cu temnița și copila și apoi până la final

(-)
... marș și onoruri – e greu de pronunțat doi ș unul după altul
... „miros a cozonac amintirile mele” e prea static, nu mă duce prea departe, deși am și eu diverși cozonaci în memorie
... de unde și până unde ideea că în filmele americane se doarme cu lumina aprinsă? este o generalizare cam exagerată. au și ei filme în care se veghează sau se visează pe întuneric. dar poate ai vrut să marchezi ceva anume

(+/-)
... rândurile cu zmeul și cu oboseala mă forțează parcă în niște fundături
... mă tot chinuiesc să-mi dau seama ce leagă toate aceste reflecții – titlul e bun, te poartă într-un cronotop ce încearcă să se despletească în ce urmează

mai trec

delicios acest haos de întrebări și răspunsuri.

îmi place cum confecționezi artificii din substanțe chimice precum... borges, bacovia, bukowski, rilke, o’hara și rimbaud, la care adaugi și o frunză de tabac personal, totul pentru acea „liniște neprevăzută”, pe care o voi căuta și pe aici, și prin alte părți. Un pic încărcat pentru mine în clipa asta, însă voi reveni pentru a mai desluși conexiuni.

Mi-a plăcut reflecția asupra decupării după același model, căci decuparea greșită are și ea rostul ei.

Voi reține de aici mai ales această “anacondă care înghite drumuri / și le digeră cînd doarme” (cred că am și eu o anacondă pe undeva, dacă nu m-a lăsat memoria...), precum și foamea de după din “cerul gurii [mi-e] ars de o absență nesănătoasă”... amăgită de ce tocmai cu un beef curry? Oricum, încântată de intuițiile tale.

Mă mai întreb de ce crezi că “uitările londoneze sînt întotdeauna feroce” sau poate este numai un gând temporaro-fantezist.

Poate este vorba de iarba fiarelor... Îmi plăcu aici, pe pajiștea desprinderilor. Un pic se diluează pe final sau poate asta face parte dintr-o încercare de stil.

De prima oară când l-am parcurs, mi-a plăcut repetiția trezirii, trecerea dintr-o poveste în alta. Îmi amintește vag de unele personaje ale lui Shakespeare.

(E un typo la stern.)