Monica Manolachi

Interesantă opoziția după genuri:
Femininul scindat: părul despletit în soare, stele căzătoare versus zână neagră din sud – o fi vorba de vreo negresă :-)
Masculin neîntors, (nescindat?): nord, cer, înghețat, pictor, \"o voi iubi neîntors\" – vine cumva de la a dormi neîntors?

Îmi place că ai imprimat ideii de zână atât lumină, cât și umbră. Și că apare în două identități separate.

O prietenă și-a dus de curând fetița de trei ani la o piesă de teatru la Țăndărică. La un moment dat își face apariția pe scenă o așa-zisă zână albă, era mai mult o fantomă, de care bietul copil s-a speriat de-a binelea și s-a pus pe plâns. Poate la vârstă fragedă copiii plâng din orice sau, cine știe, zânele albe nu mai au mereu efectul scontat, acela de a stârni mirarea...

Aș mai fi pieptănat zânele astea puțin... parcă sunt prea multe referiri la vocabularul ceasornicarilor.
*ori cu diacritice, ori fără...

Recunosc o rădăcină deconstructivistă în “dislocarea centrului” și în “multiplicarea lui”. Ar fi interesant de discutat ce nuanțări există față de deconstructivism, una dintre teoriile cele mai creative din a doua jumătate a secolului trecut care au permis manifestarea “vitalității mahalalei”.

Având în vedere conotația istorică nu doar pozitivă a titlului, felicit totuși curajul de a șterge praful de pe un cuvânt hulit, cu păcate. Mă gândesc la faptul că va veni o vreme când străinătatea se va interesa de ce se petrece în România în planul literaturii și n-ar fi rău să existe ideea de noblețe spirituală construită pe un fundament istoric, oricât de dramatic și controversat ar fi acesta. Din comentariile la articolul avanpremieră al lui Felix nu reiese foarte pregnant ideea mai puțin vehiculatelor motivații pentru care boierii pașoptiști s-au diferențiat de clasa boierească în general, ale cărei trăsături stereotipe nu s-au pierdut, din fericire.

Dacă se pornește de la libertatea individului nu doar la nivel spiritual ci și la nivel fizic pe care Kogălniceanu, Alecsandri, Bălcescu, Negruzzi și alți boieri tineri au promovat-o după ce studiaseră și trăiseră în mai multe locații europene, nu se poate trece peste două lucruri esențiale momentului pașoptist: reamintirea ideii de națiune (ca naștere a unui popor) și emanciparea țiganilor. Ele au fost abordate la nivel intelectual și înainte de 1848, dar au fost politizate la maxim în timpul domnitorilor Mihail Sturdza (1834-1849) în Moldova, Gheorghe Bibescu (1843-1848) și Barbu Știrbei (1849-1856) în Țara Românească. În această perioadă au fost eliberați mii de țigani din mănăstiri și, din 1851, și de pe moșiile boierilor. În acea perioadă, accesul (celor care știau să citească) la o carte precum Coliba Unchiului Tom (1851) de Harriet Beecher Stowe, tradusă separat și aproape simultan de doi autori la nu mai mult de un an de la apariția ei în America, a dus la o modificare considerabilă a relațiilor sociale și politice de tip feudalist și la interesul față de modul de viață al celor dezavantajați. Dacă cei care au primit libertatea au știut sau nu cum să se folosească de ea este însă o altă problemă prezentă și astăzi în legătură cu evenimentele din 1989.

O altă observație pe care o am de făcut este conotația preponderent masculină a cuvântului boierism. Am înțeles ce înseamnă un boier acolo unde se propune o definiție. Bun. Dar ce ar însemna o boieroaică? Eh? Dilema asta mă îndeamnă să cred că eu una mai am mult de lucru la nivel de identitate. Tot în paragraful definiției boierului apare ceva ce nu îmi place: “boierul se impune prin disprețul față de invidie și lingușire”. Se poate impune ceva prin dispreț? După părerea mea, aș înțelege mai bine lucrurile dacă aș privi cu detașare atentă slăbiciunile omenești și nu cu dispreț. Începând cu mine. Ce-ar fi să mă disprețuiesc în mod absolut? Nu cred că este cel mai bun lucru. Din text nu reiese că disprețul e absolut, dar rămâne totuși această ambiguitate. Ura de sine nu cred că folosește nimănui dacă e absolută.

Felicitări încă o dată pentru inițiativă pe care o consider o etapă necesară.

Iată un articol interesant despre câteva stereotipii ce gravitează în jurul etniei rrome. Ai pus accent pe lipsa de informare, pe dezinteres și pe faptul că filmul ar putea să fie sursa de înțelegere a unor lucruri. După părerea mea încă nu au fost filmate filmele care ar spune adevărul despre țigani. Este interesant că ai adus în discuție experimentul din America și ai analizat cele două filme. Ar mai fi multe de spus încă. Este un subiect actual. Nu mare mi-a fost mirarea când am vazut azi pe prima pagină a ziarului Libertatea figura lui Băsescu trucată astfel încât să pară că e un african get-beget. Interesant cum se încearcă transmiterea unei idei prin aplicarea unei măști pe zâmbetul cuiva care are autoritate în stat. De ce e nevoie de asta? Eu ca om obișnuit nu pot să-mi dau singur seama de unele lucruri? Trebuie să vină o autoritate să-mi arate cum stau lucrurile? Se pare că da…

Am să-ți las și eu aici cuvânt despre ce am aflat în toamna anului trecut. A avut loc la Facultatea de Limbi Străine prezentarea unui film documentar despre cum și-au mai trăit viața țiganii întorși de la Bug.

Printre cei prezenți s-a aflat și Constantin Ion, un bătrân țigan subțirel, cum vezi adesea prin unele sate de câmpie. Avea nouă ani când familia lui și alte sute de persoane din peste treizeci de sate românești au fost duse în lagăre lângă Bug, din ordinul armatei germane. Dintre ai lui plecaseră opt persoane și s-au întors doar trei: el, tatăl și un frate.

Cercetătoarea care s-a ocupat de subiect timp de mai bine de zece ani a luat inițial legătura cu un profesor de istorie de la Facultatea de Istorie care nici nu avea habar de masacrul de la Bug. În schimb, când a ajuns în satele de rromi și a început să discute cu tinerii, ei fiind mai deschiși la dialog, a fost nevoie ca aceștia să-și roage îndelung bătrânii pentru a afla mai multe: „Ai uitat, bunico? Hai spune că n-ai uitat. Nu mai știi cum ne povesteai?” Copii știau ei înșiși pe de rost povestea și ei au transmis-o mai departe. Când li s-a spus că ar putea fi despăgubiți, inițial bătrânii au evitat să-și arate actele, unii dintre ei temându-se chiar și acum că ar putea fi duși iar în lagăr. La atâta vreme încă se tem să vorbească.

Filmul documentar intitulat „Hidden Sorrows” (mi se pare că a rulat și la Realitatea TV) este dedicat țiganilor nomazi care în 1942 au fost amăgiți că vor fi duși în Transnistria pentru a fi împroprietăriți. Mii de familii au fost urcate în tren și duse peste graniță. Nu aveau voie să aibă decât un bagaj de cinci kilograme. Abia când au ajuns la Nistru au aflat de la localnici ce li s-ar putea întâmpla. Mulți au murit de boală, nu mai aveau haine, mâncau iarbă. Nu aveau voie să părăsească zona de lucru în care au trăit mai bine de un an. Țigăncile ghiceau în cărți rusoaicelor pentru a primi în schimb de-ale gurii. Ion își amintește că cineva fusese împușcat pentru că a fost prins cu un cartof în mână. Mânca. Unii au fost aduși în așa stare încât mâncau și carne de câine și de mort. Își amintește cum a murit mamă-sa, cum erau scoși din casă doar pentru a fi bătuți. Își amintește cum câinele mușca din mama tatălui său. Femeile se murdăreau pe față pentru a părea mai urâte în fața soldaților. În filmul documentar, o bătrână își amintește cum era lovită cap în cap de o alta. Cealaltă a murit cu sânii tăiați. O altă femeie își amintește de o alta care ar fi spus: dacă mi-ai omorât tot neamul, împușcă-mă și pe mine, pentru că nu vreau să fiu cu tine. Lucrurile se înrăutățeau din ce în ce mai tare. Ion povestea că soldații români primeau ordin să-i execute pe țigani, iar dacă erau împotrivă, riscau să fie executați. Din toți câți au fost duși la Bug, doar vreo două-trei sute s-au mai întors. Au plecat pe jos. De multe ori îi lăsau pe cei dragi la marginea drumului. O altă bătrână povestește în documentar cum mamă-sa o ruga să n-o lase în drum și ea, mică, o trăgea de mâini, de picioare. Până când n-a mai fost nevoie. Un bătrân își amintește că l-a găsit pe tată mort, cu gura plină de zăpadă. Drumul spre casă a durat circa trei luni, deși au mers și cu trenul. Când oprea trenul, se ascundeau sub el. Din experiențele acestea s-au născut cântecele. Ioane, Ioane / Gurița mă doare / Tot strigând Ioane / Ioan nu răspunde / Că n-are de unde. Sau: o maică bătrână cu doi dinți în gură mergea și plângea pe cine vedea tot îl întreba poate ați văzut pe-aici un voinic cu obraji de floare și ochi de cicoare? Ochi de cicoare! Așa cânta una dintre bătrânele intervievate.

Și ce să mai credem dacă în cele câteva zile în care au fost lipite afișele care anunțau proiecția filmului și dezbaterea pe marginea lui au apărut zvastici pe chipul bătrânei din afiș, iar pe orar a fost scris mare „moarte țiganilor”. De parcă n-ar fi murit destul. Bineînțeles că nu se știe cine a fost. Și ne aflam într-o facultate de limbi străine unde se presupune că ar exista toleranță.

Mie mi s-ar părea cu adevărat înteresant dacă reprezentanții mass-media nu ar fi atât de superficiali în tratarea aspectelor religioase care, după cum rezultă din disputa de mai sus, ridică probleme nu atât de ușor de soluționat.

Dacă e să gândim la scară mai mare, primirea Turciei în Uniunea Europeană poate fi privită ca un motiv pentru manifestări conservatoare la nivel local (național), cu riscul de a trece sub tăcere abuzurile care însoțesc uneori normalitatea practicării unei religii. Varietatea religiilor dintr-un stat nu este un dat, ci poate unul dintre rezultatele postmodernismului (însemnând printre altele diversitate), importat și la noi în domeniul instituțiilor religioase cu acceptul autorităților. Cine a semnat actele de înființare a diferitelor noi formațiuni religioase? Nu cei de aici din țară? Dacă este sau nu periculoasă această varietate rămâne de văzut. Înclin să cred că la întâlnirea unor oameni de religii diferite, fiecare va avea bunul simț să se manifeste ca om întâi și abia în al doilea rând să spună în ceea ce crede. Nu voi uita niciodată cum am petrecut Paștele într-o biserică din Creteil în 2004, undeva în sudul Parisului, alături de numeroși copii, tineri și bătrâni de culoare. Totul a început afară, în curte, cu un dans ritualic, foarte probabil un dans african, în jurul unui foc timp de câteva minute bune, după care toți am intrat în biserică unde a fost oficiată o slujbă catolică și au fost botezați trei copii, o negresă tânără și un alb. Îmi amintesc că pe o bancă din apropiere stătea o femeie de origine africană foarte în vârstă, pe al cărei chip am citit înțelegere, mulțumire, cu toate că trecuse poate prin numeroase greutăți, dovadă fiind ridurile care îi brăzdau fața. Mă întreb dacă noi suntem în stare să primim străini la fel cum au primit francezii pe acești africani cu tot cu ritualurile lor. (Și uite, mi-am amintit că aseară, o colegă americancă de origine sud-coreeană, bursieră la ICR, a insistat să comande ceva de post la restaurant. Ține post, culmea!, și în curând se va duce în vizită la Hârlău, fosta reședință de vară a lui Ștefan cel Mare.) Eu cred că obiceiurile, tradițiile și credințele pot fi păstrate nu trăgând cu toată puterea de marginile lor, pentru că ajung să se sfâșie la un moment dat, să se risipească, ci prin trecerea dintr-o mână în alta pentru a le fi cercetată frumusețea, forța de a emoționa și a mișca ceva în creștetul capului, cum ar spune Emily Dickinson.

Nu te poți referi la trecut judecând prezentul? Ba da. Unii au reușit. Se cheamă neohistorism. Scrii o carte cu acțiunea plasată la un moment dat în trecut și tratezi critic teme actuale. Asta în literatură. Iar de la literatură până la religie (sau invers) nu este decât un pas, o strângere de mână sau o privire, adică un semn.

Din câte îmi amintesc, din mass-media nu lipsesc reportajele, știrile, interviurile cu tematică religioasă. De-a lungul timpului, după ’89, au existat numeroase emisiuni dedicate unor invitați importanți pentru domeniu. Poate că modalitatea transmiterii unui mesaj pe canalele de comunicare obișnuite nu este întotdeauna cea mai potrivită, având în vedere nevoia de rapiditate în pregătirea materialelor în instituțiile media. Poate că atitudinea de a blama fără filtru abuzurile săvârșite de preoți nu este cea mai bună atitudine pe care o pot avea jurnaliștii, ca rezultat al acuzelor de neputință în a trata ei înșiși problemele. (Îl prefer pe Caragiale.) Regula în timpul spovedaniei de a nu acuza pe nimeni pentru propriile greșeli este una de bază. Cred că s-ar găsi căi pentru a o altoi pe modalitățile de investigație a evenimentelor. Aș prefera, de pildă, reportaje care abordează această temă și care să nu mizeze nici pe senzațional, nici pe, vai!, ce păcat capital a săvârșit cutare (unele posturi TV și ziare excelează în așa ceva; pentru ce?), nici pe credința oarbă (propagandistică, aș spune), și nici pe impuneri la nivel politic prin apariții TV ale preoților, la care telespectatorul schimbă canalul. Cu alte cuvinte, unde sunt obiectivitatea și sursele multiple? Știți că unii preoți, în loc să fie preocupați cu adevărat de sufletele celor care își deschid inima și caută răspuns la întrebări la care nu pot răspunde singuri, sunt mai preocupați de știri, de imagine? Probabil că asta le convine jurnaliștilor. Lui Gigi Becali, marele filozof făcut pe bani care își cumpără sufletul prin pomeni consistente, de asemenea. E ceva periculos în a te preocupa de imagine? Parțial da, pentru că există riscul înlocuirii. Asta poate să experimenteze fiecare. În aceste condiții, pledez pentru apropierea mijloacelor de comunicare și de ceea ce crede omul obișnuit, nu neapărat în materie de credință, ci în orice domeniu al vieții. Acestea fiind zise, nu cred că am scris aici cine știe ce lucruri savante.

Nu există nici o altă cauză demnă de susținut în afara bisericii? Ba da. Câteva exemple ar fi libertatea, fericirea, dreptatea, adevărul, omenia și chiar dumnezeu, dacă acesta a urcat cumva pe bicicletă și a plecat în inspecție spre o altă biserică.

Oricum remarc totuși deschiderea pentru dialog, oricât de înflăcărate și tăioase ar fi replicile și pozițiile. Poate că cineva din afara agoniei va citi aici și va lua cunoștință de ceea ce cred cei de pe agonia, va analiza discursul folosit de fiecare, ca să nu spun mai multe. Poate că nu sunt decât vorbe în vânt tot ce se discută aici. Important e că fiecare și-a pus probleme și este treaz.

Al cui e tabloul care însoțește articolul?

Aș vrea să aduc în discuție următoarea situație: mai mult ca sigur poezie.ro este un site vizitat nu numai de persoane de peste 18, hai să spunem de peste 14 ani, ci și de copii, fapt care s-a constatat de-a lungul timpului. Mă întreb ce înțelege un copil de clasă primară când citește acest poem. Recunosc că nu știu câți copii ar putea să citească aici, dar îmi pun problema și pentru unul singur. Nu spun că nu este nevoie de provocări, de discuții pe diferite teme așa-zis arzătoare, dar cred că există și niște limite. Poate nu sunt în măsură să le tratez aici, dar asta este părerea mea. De asemenea, aș dori să știu care este vârsta minimă a celor ce pot să participe la întrunirile Deko, având în vedere limbajul pe alocuri licențios folosit la ultima întrunire unde a fost prezentă o fetiță. Repet, nu spun să nu existe discuții pe așa teme, dar, când există și copii în audiență, mi se pare prea mult. Cum ar suna un Țăndărică pentru adulți, de exemplu?

E un ceva simplu aici care îmi place. Păi da, nu logica. Și totuși e un poem despre confuzie scris cu destul de multă logică. :-) logică nu în fond, ci doar în formă? Au poemele nevoie de logică? Ține logica de un anume stil (\"de a privi mâinile\")?

Din punct de vedere al nostalgiei față de cât de minunat era Bucureștiul acum 20-30 de ani, sunt cât pe ce să înclin în a fi de acord că „mizeria si decadenta actuala sunt percepute cu amar si durere”. Părerea mea este că într-o mică parte s-a trecut însă peste atitudinea pesimistă din ultimii ani și încet-încet se mai schimbă câte ceva. Dar cred că nu e nevoie doar să schimbi, ci și să păstrezi. Dacă vorbim și numai de ambalajul aruncat pe jos din mers sau pe fereastra automobilului, putem spune că este încă un sport național, care, ce e mai rău, s-a extins și în zone unde ai aștepta să fie curat, așa încât găsești pe munte peturi și alte ambalaje, chiar și pe drumuri nemarcate. Nici nu vreau să mă gândesc ce denotă asta.

Întâmplarea face să-l fi cunoscut personal pe D-l Cioroianu și să observ că, odată transformat, a adoptat acel complex de superioritate păcătos. Cine știe ce motive are. Că unii se simt periferici în raport cu occidentul este boală generală, mai ales la nivel așa-zis înalt. Mie mi se pare chiar vetust să ai un astfel de sentiment în era rizomatică a internetului când centrul lumii poate fi și în mijlocul oceanului și după ce s-au scris atâtea studii despre punerea în valoare a marginalității și unde, tocmai în occident. Probabil că trebuie să mai treacă ceva timp.

Cât despre țigani, nu o dată am trecut prin Ferentari și prin Rahova. Pe jos. Printre blocuri fără uși, fără ferestre, pe alei din piatră de râu întinse bătrânește printre case construite acum cel puțin cincizeci de ani, gata să cadă pe locatari. Am intrat și în acele bodegi întunecoase de la colț de stradă, în fapt niște gherete cu miros de tutun românesc și lichior de mâna a zecea. M-am dus special să văd cum e. De notat că în ziua de azi țiganii nu prea mai vând semințe – pentru asta există mărci specializate –, ci tot felul de alte lucruri, de la pixuri și haine ieftine până la vagoane cu cărbuni, de la muzică, sex, arme și droguri până la cărți, softuri și dispozitive de ultimă oră. În plus, ca o consecință a procesului de asimilare început în epoca lui Ceașcă, în prezent există tendința de manifestare a specificului acestei comunități. Este primul an când se dă admitere la limbi străine, la Universitatea București, și se poate alege ca prima limbă de studiu limba romani, ceea ce cred că spune ceva. Dar subiectul este mult mai complex și dacă unii dintre cei ce se consideră români evită anumite pante alunecoase, vor sfârși prin a fi numiți fără deosebire țigani de către occidentali, lucru deja întâmplat. De ce când nu suportăm periferia, trebuie să găsim pe cineva să ne înlocuiască în a o străbate și, de fapt, a o locui ? Probabil că sălbăticia nu e ușor de suportat. Preferăm să ne considerăm puri, iubitori fără a dovedi concret. În plus, deși nu ne place să recunoaștem, ar fi de ajuns să privești la teve într-o singură seară sau să te uiți atent la cei din jur pentru a observa că tenul are adesea o nuanță mai închisă. De bine, de rău, după mine nu cred că este însă asta o problemă. De fapt, a recunoaște sau nu că aparții unei comunități, a păstra sau nu o serie de obiceiuri și a dori sau nu evoluție, schimb cultural și nu numai sunt lucruri mai importante. A scuipa înseamnă azi dispreț, o formă primară de manifestare a dezacordului, dar mai demult însemna materie, lucru pe care nu poți să-l înghiți, care cade cam greu la stomac pentru că nu îți place. Citesc acum despre festivalul de film de la San Sebastian din Țara Bascilor, unde tema este cea a emigranților. Părerea mea e că de la occidentali avem încă de învățat în privința deschiderii față de cel diferit, străinul, la fel cum și ei au de învățat de la noi, în privința proceselor de asimilare socială.

Am simțit și eu provincializarea capitalei. “Provincie” înseamnă la origine “înainte de a fi cucerit” și întreb un provincial supărat : vrei să fii cucerit ? Aș putea spune că sunt parțial una dintre provinciale, pentru că fizic ne-am mutat aici de când eram foarte mică. Chiar mă gândeam acum vreo câteva săptămâni la numărul drumurilor făcute cu trenul sau cu mașina până la rudele noastre în fiecare an. Zeci ? Sute ? Prea puțină importanță am dat separării dintre provincie și capitală, poate din cauza atâtor drumuri. Distincție fizică există, dar nu separare, deoarece contactele dintre oameni nu pot fi negate. De fapt, orașele sunt niște spații care fără locuitori nu ar însemna mai nimic.

Draga Dana,

A trecut mai bine de o săptămână de când ai postat “proba de personaj”, dar trebuie să-ți spun că mă bucur că am dat de ea. Acum scriu sub imperiul impulsului, încă nu am trecut peste alte texte de-ale tale. Țin doar să spun că prima propoziție mi-a amintit de “problema fără nume” a americancei Betty Friedan, pe care ea a aflat-o stând de vorbă cu mai multe feluri de femei, mai mult sau mai puțin înstărite, mai mult sau mai puțin educate, cu psihologi, specialiști în publicitate și jurnaliști când a publicat \"The Feminine Mistique\" în 1967. Ea însăși jurnalistă, a scris cartea pornind de la reacții din partea femeilor de genul \"mă simt pustie\", \"simt că nici nu exist\", \"mă simt obosită… mă răstesc așa de rău la copii că mi se face frică\" sau \"vreau ceva mai mult decât un soț, copii și o casă\". Din aproape în aproape a reușit să elucideze cauzele acestei \"probleme fără nume\", pe care însă nu le voi trece aici, pentru că ar fi prea mult de scris.

Pe scurt, \"Oare crezi ca ar scrie cineva despre viata vreuneia dintre noi, intrebase prietena ei intr-o doara\" cred că este o bornă kilometrică importantă pe drumul găsirii a ceea ce însemnăm. Punctul tău de vedere este diferit față de al americancei, dar \"e un punct de vedere\", vorba lui Moromete, și încă unul destul de nou pe la noi. Văd că ai mai publicat și sper că vei continua.

Cu drag,

Și Scaraoțchi există din vremuri imemoriale. Credeți că o să reușim să-l aducem pe calea cea bună? Fiecare încearcă și tot degeaba. Eu una îl las să meargă în drumul lui, Mihai. Sper să nu te superi pe mine prea tare. :-) Mă bucur că avem un subiect de discuție la care mă mai pricep și eu. \"Nu au nici un suport\" din cauza respingerii sistematice transmise din generație în generație a ideii că sunt venetici și de altă culoare.

Ultimele două rânduri din comentariul precedent mi se par puțin depășite din punct de vedere politic. Mai degrabă integrarea va avea loc dacă înțelegem că țiganii trebuie să se integreze aici la noi, cu noi, nu prin alte părți. Cel puțin acesta este mesajul vesticilor și, mai concret, mesajul din primăvară al lui Quinton Quayle, ambasadorul englez la București (am scris un text, Dialog cultural româno-britanic, în 25.03). De ce să ne întristăm din cauza asta? Ce dacă nu au educație? Pot avea dacă li se oferă șansa. Țiganii în Ungaria sunt faimoși pentru spectacolele de dansuri tradiționale. Deci acolo este posibil și Budapesta nu e chiar așa departe.

Trebuie să adaug un lucru care mi se pare important în cazul de față: nu trăiesc în eprubetă. În copilărie și în adolescență am cules struguri ani la rând toamna, în grădina bunicului, cot la cot cu țigani de la marginea satului, antamați din timp pentru a face față volumului de muncă. Și nu mi-e rușine de asta. Sigur că lucrurile nu au culoarea roză a vinului, dar nici așa de neagră încât să spunem că \"nu există soluție\".

Dar de unde știi că nu voiam chiar să o uit pe fata asta? Cu plângăcioșii nu prea vrea nimeni să se identifice. Și ce mi-am zis, hai s-o uit cu totul.

Legat de haina didactică, se întâmplă uneori să-mi dau sfaturi. Nu sunt întotdeauna și bune.

Mai voiam să spun că te-am visat. Cum mă tot gândeam la replică și cum tot am fost nevoită să amân, lucrurile au migrat și ai venit în vis acasă la mine. Aveai o geantă pe umăr. Parcă văd. Te-ai învârtit ce te-ai învârtit prin camere. Fiindcă ți-era foame, ți-am dat niște prăjituri. Ai mai rămas puțin și pe urmă ai plecat. Mission accomplished.

Veronica, mă bucur că ți-a plăcut. Sunt cam stângace în a-mi comenta textele, cu atât mai puțin comentariile la ele. Semnul tău îmi dă încredere să mai postez, deși internetul se blochează dincolo de puterile mele de înțelegere, ceea ce îmi produce o foarte mare confuzie.

Îmi place îndeosebi secvența din strofa a patra, jocul cu spațiul și cu greutățile... Dar întregul poem este scris cu sensibilitate.

salcia plângătoare de la fereastră
a trecut foșnind prin zâmbetul tău
ultimul

Unele plecări sunt dublate de o statornicie a plecării, salcia fiind printre cei mai rezistenți arbori. Cine a crescut printre sălcii cunoaște și râul și ce ia cu el.

Volumul a apărut mai demult?

îmi permit să mă joc puțin cu prima strofă:

șomezzanote
și toată lumea e inutilăptic
tacep la vin
din principiuliță
un fel de grevăruire generală
în care
număruluiala solicitată
nu e alocatastrofă
are telefonulitatea închisăliță
sau nu se aflămândă
în ariapa de apocoperire

Dacă îl porți de șase ani nu este un motiv de autenticitate. Poate se găsesc alte motive dar ăsta nu e un motiv credibil :-)

în numele tatălui, al fiului și al mamei, cum spune pe undeva kristeva.

nu ziceai nimic în acel moment de înfrigurare? noi ziceam pupu bubu.

Ce legătură are titlul cu povestea? Luminița este emigrantă? Sau din contră?

Mi-ar fi plăcut mai multă compoziție pe lângă textul din bilet, care pare a fi autentic.

contează unde și când a învățat-o, înainte să plece sau după, acasă ori în alt acasă? și de ce n-ar fi și omul străin, străin de limba care l-a învățat sau străin pur și simplu? se știe că a cunoaște o limbă străină integral e de domeniul imposibilului. așa și cu oamenii, de ce am crede că îi putem cunoaște integral? nosce te ipsum, nosce te ipsum, dar ca tendință, fiindcă integralitatea este o iluzie.

nu prea mă atrage glosarea pe marginea ecclesiastului, miroase a bătrânețe fără înțelepciunea de a da și viață. poate din pricina ironiei din final.

Și totuși Brâncuși a învățat limba franceză... :-)